Una dintre distinctiile cardinale ale filosofiei este aceea dintre transcendent si transcendental. Termenii sunt quasi-paronimi, motiv pentru care ambiguitatile semantice sunt determinate si de factori fonetici, nu doar lexicografici, adica de insuficienta initiere filosofica a cuiva.
Mai inainte de toate trebuie mentionat faptul ca aceasta distinctie nu are o valabilitate diacronica in istoria filosofiei pentru simplu motiv ca, multe vreme, termenul de transcendent nici nu exista in vocabularul vreunei stiinte particulare. In gandirea pre-kantiana se folosea doar cuvantul transcendental, si acesta doar intr-o singura semnificatie, cea scolastica, potrivit careia transcendentale erau acele concepte care depaseau prin gradul lor de generalitate categoriile lui Aristotel, adica depaseau asa-numitele predicamente enumerate in Metafizica. Astfel, dialecticienii scolastici (n.a logicienii) vorbeau despre transcendentalii, in calitatea lor de concepte ante rem, anterioare naturii, intr-un model filosofic de inspiratie platoniciana, asa cum a fost conceptia realista despre transcendentalii sau universalii. De abia odata cu Kant se ajunge la specializarea termenilor de transcendent si transcendental.
Astfel, conform conceptiei criticiste kantiene, transcendental incepe sa fie tot ceea ce tine de structurile de cunoastere a priori ale subiectului cunoscator. Din punct de vedere gnoseologic, transcendentale sunt conditiile de posibilitate formale ale oricarei experiente posibile. Ulterior, termenul avea sa-si extinda aria semantica semnificand tot ceea ce tine de instantele psihice individuale, tot ceea ce este psihologic sau psihogen, produs in psihicul individual. In opozitie cu transcendentalul, transcendentul denota ceea ce se afla dincolo de granitele experientei obisnuite, transgresand posibilitatile perceptive si cognitive ale subiectului cunoscator. Din cate se observa, odata cu Kant, transcendentul avea sa fie investit cu o parte a sensului medieval al transcendentalului, acesta din urma fiind resemnificat, iar aceasta intrucat transcendentaliile scolastice erau concepte pure, carora, desi li se discuta valoarea ontologica si corespondenta cosmologica in cea mai autentica maniera platoniciana sau pythagoreica, ramaneau doar aspecte preponderent axiologice ale realitatii, nefiind confundabile cu Transcendenta autentica, aceea a divinitatii, care era teoretizata de perihoreza, doctrina trinitara, aceasta nefiind motiv de controverse dialectice.
Transcendental este tot ceea ce vizeaza psihicul si se produce la nivelul structurilor sau a instantelor mentale, de suprafata sau inconstiente, insa care-si pastreaza atributul individualitatii. Constiinta si inconstientul sunt transcendentale cu toate procesele mentale care se desfasoara la nivelul lor. Psihologia este, prin urmare, o stiinta care are drept domeniu de aplicare transcendentalul in forma sa pura, functionala, facand abstractie de suportul sau organic, spre deosebire de psihiatrie, care, ca ramura a medicinei, incearca sa trateze problemele transcendentale de ordin functional in primul rand pe baza unei medicatii adresate tocmai suportului biologic al transcendentalului, si de abia in plan secundar este interesata de abordarea clinica a acestuia intr-o maniera discursiv terapeutica.
Psihanaliza post-freudiana, in unele dintre variantele sale, vizeaza, in egala masura si in functie de gravitatea bolilor de nervi, atat transcendentalul cat si transcendentul, adica ipoteticele instante psihice trans-personale de tipul campului trans-personal al constiintei sau al inconstientului colectiv. Este cazul psihologiei trans-personale a lui Stanislav Grof si, respectiv, al psihanalizei abisale a lui Carl Gustav Jung.
Mai inainte de toate trebuie mentionat faptul ca aceasta distinctie nu are o valabilitate diacronica in istoria filosofiei pentru simplu motiv ca, multe vreme, termenul de transcendent nici nu exista in vocabularul vreunei stiinte particulare. In gandirea pre-kantiana se folosea doar cuvantul transcendental, si acesta doar intr-o singura semnificatie, cea scolastica, potrivit careia transcendentale erau acele concepte care depaseau prin gradul lor de generalitate categoriile lui Aristotel, adica depaseau asa-numitele predicamente enumerate in Metafizica. Astfel, dialecticienii scolastici (n.a logicienii) vorbeau despre transcendentalii, in calitatea lor de concepte ante rem, anterioare naturii, intr-un model filosofic de inspiratie platoniciana, asa cum a fost conceptia realista despre transcendentalii sau universalii. De abia odata cu Kant se ajunge la specializarea termenilor de transcendent si transcendental.
Astfel, conform conceptiei criticiste kantiene, transcendental incepe sa fie tot ceea ce tine de structurile de cunoastere a priori ale subiectului cunoscator. Din punct de vedere gnoseologic, transcendentale sunt conditiile de posibilitate formale ale oricarei experiente posibile. Ulterior, termenul avea sa-si extinda aria semantica semnificand tot ceea ce tine de instantele psihice individuale, tot ceea ce este psihologic sau psihogen, produs in psihicul individual. In opozitie cu transcendentalul, transcendentul denota ceea ce se afla dincolo de granitele experientei obisnuite, transgresand posibilitatile perceptive si cognitive ale subiectului cunoscator. Din cate se observa, odata cu Kant, transcendentul avea sa fie investit cu o parte a sensului medieval al transcendentalului, acesta din urma fiind resemnificat, iar aceasta intrucat transcendentaliile scolastice erau concepte pure, carora, desi li se discuta valoarea ontologica si corespondenta cosmologica in cea mai autentica maniera platoniciana sau pythagoreica, ramaneau doar aspecte preponderent axiologice ale realitatii, nefiind confundabile cu Transcendenta autentica, aceea a divinitatii, care era teoretizata de perihoreza, doctrina trinitara, aceasta nefiind motiv de controverse dialectice.
Transcendental este tot ceea ce vizeaza psihicul si se produce la nivelul structurilor sau a instantelor mentale, de suprafata sau inconstiente, insa care-si pastreaza atributul individualitatii. Constiinta si inconstientul sunt transcendentale cu toate procesele mentale care se desfasoara la nivelul lor. Psihologia este, prin urmare, o stiinta care are drept domeniu de aplicare transcendentalul in forma sa pura, functionala, facand abstractie de suportul sau organic, spre deosebire de psihiatrie, care, ca ramura a medicinei, incearca sa trateze problemele transcendentale de ordin functional in primul rand pe baza unei medicatii adresate tocmai suportului biologic al transcendentalului, si de abia in plan secundar este interesata de abordarea clinica a acestuia intr-o maniera discursiv terapeutica.
Psihanaliza post-freudiana, in unele dintre variantele sale, vizeaza, in egala masura si in functie de gravitatea bolilor de nervi, atat transcendentalul cat si transcendentul, adica ipoteticele instante psihice trans-personale de tipul campului trans-personal al constiintei sau al inconstientului colectiv. Este cazul psihologiei trans-personale a lui Stanislav Grof si, respectiv, al psihanalizei abisale a lui Carl Gustav Jung.
Transcendentul este din punct de vedere psihanalitic, in concluzie, ceea ce iese din sfera instantelor psihice personale si se situeaza intr-o arie non-individuala, care poate sa fie colectiva, pan-umana sau specifica, ca in cazul psihanalizei jungiene, sau trans-individuala, ca in situatia psihologiei trans-personale, unde campul noetic al unei persoane s-ar fi relevat ca se extinde in trecutul filogenetic, la nivelul altor individualitati umane, observatii care alimenteaza empiric fie teza metensomatozei, fie confirma teoria jungiana a inconstientului colectiv.
Insa, din punct de vedere religios si teologic transcendentul denota ceea ce este divin, in opozitie cu spiritul uman subiectiv.
Din punct de vedere filosofic, transcendent este ceea ce este inaccesibil experientei umane nemijlocite, precum corespondentii efectivi ai ideilor care exprima diverse aspecte ale perfectiunii, aceasta fiind asa-numita transcendenta metafizica, de asemenea, transcendenta poate sa fie natura microscopica- transcendenta microfizica sau natura macroscopica- transcendenta macrofizica.
Din punctul de vedere al filosofiei pure sau al metafizicii exista o identificare dintre transcendent si transcendental, care este axioma metafizicilor dharmice ale Orientului. Fireste, aceste teorii sunt compatibile cu cele ale psihanalizelor post-freudiene invocate mai sus, fapt care reprezinta un element de convergenta intre culturile estica si vestica, desi aceasta din urma a fost influentata de prima in producerea acestui tip de teorii metafizice.
