Counter of views

Se afișează postările cu eticheta Philosophy of Love. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Philosophy of Love. Afișați toate postările

joi, 22 martie 2012

Evolutia istorica a conceptiilor asupra erosului si a lui agape


Conceptia patriarhala asupra erosului

 Este cunoscut faptul ca una dintre relatiile inter-disciplinare ale filosofiei iubirii o leaga pe aceasta de etica, mai exact, de etica aplicata, filosofia iubirii, in pofida faptului ca a fost dezbatuta explicit de putini filosofi, detine multiple zone de tangenta teoretica cu celelalte ramuri ale filosofiei, inclusiv cu unele situate la confluenta cu alte stiinte, asa cum este cazul eticii.
Astfel, una dintre abordarile eticii ale iubirii, avand inerente implicatii politice, este tema feminista a dragostei, gandita insa in forma ei erotica si institutionalizata social, ca instantiere a primatului sexului masculin fata de cel feminin.
Aceasta perspectiva patriarhala si heterosexuala asupra iubirii are o evidenta coloratura misogina, definind iubirea ca fiind una dintre formele de manifestare a “imputernicirii” pe care barbatul o are vis-à-vis de femeie de la natura. Aceasta semnifica ca iubirea este gandita in termeni ierarhici, ca fiind un drept natural, insa unul eminamente masculin, convertit in drept social printr-o traducere a realitatii primului in forma concreta a celui de-al doilea.
Acceptia clasica, care dateaza inca din antichitatea elina, a iubirii ca eros, devine secundara in aceasta grila categoriala, in timp ce sensul ei de philia este limitat la aspectul lui de colaborare (micro-) sociala dintre sexe, si aceasta facandu-se insa de pe pozitii inegale, fara a pastra nimic din esenta notiuni de philia, altminteri valabila si in cazul relatiilor de dragoste moderne, bazate pe egalitate.
Eros-ul iubirilor patriarhale subzista, insa doar intr-o maniera abrahamica, adica doar pentru placerea barbatului si, implicit, un discurs filosofic despre iubire, fie el unul idealist, ca cel platonician, fie el metafizic, asa cum se intampla in traditiile dharmice, devine astfel imposibil, locul acestuia fiind luat de sociologia conjugala si a raporturilor inter-sexuale.
Bineinteles, statuarea conform careia raporturile erotice si sociale dintre cele doua sexe sunt confirmari ale suprematiei barbatului asupra femeii este una profund eronata.
Trebuie mentionat faptul ca, desi una dintre abordarile egalitariste ale relatiilor inter-sexuale, anume cea metafizica, apartine traditiilor dharmice orientale, toate mentalitatiile traditionaliste ale umanitatii sunt patriarhale, intre ele existand doar diferente de grad, si nu unele de natura. Prin urmare, chiar si in cazul culturii sub-continentului indian exista o opozitie intre patriarhismul vedic reflectat in legile sociale, cum sunt si Legile lui Manu, si gandirea metafizica catalizata de aceleasi Vedas, care constituie insa rezultatele teoretice ale altui tip de gandire, egalitariste si non-discriminatorii.
Nu este lipsit de importanta nici faptul ca, desi gandirea filosofica si metafizica a avut tendinta sa se detaseze de rigiditatea gandirii traditionale, tezele filosofice misogine au cunoscut o larga extensiune in istoria gandirii, Aristotel, de exemplu, ierarhizand oamenii, si prin aceasta si sexele, in functie de puterea vointei lor, aceste interpretari personale fiind derivate si completand viziunile sexiste ale legilor sociale.

Conceptia patriarhala asupra erosului interzis, homosexualitatea

Un alt subiect de etica aplicata generat de filosofia iubirii si cu aspecte politice la fel de pregnante este acela al dragostei dintre persoane de acelasi sex.
In conditiile in care teoriile patriarhale sustin ca iubirea este confinata prin definitie la rolul sau reproductiv se pune intrebarea: “poate exista dragoste (romantica) intre indivizi apartinand aceluiasi gen biologic?” Raspunsul este foarte simplu. In primul rand, atributul de “romantic”, care este acordat intr-un mod tacit amorului heterosexual prin insasi forma lexicala a interogatiei, nu are cum sa reziste ca proprietate a acestui tip de amor cat timp relatiile conjugale sunt concepute patriarhal, ca fiind instantieri ale raporturilor naturale inegale dintre sexe. Logic este ca oriunde poate exista iubire aceasta sa poata capata si valente romantice, insa reformularea intrebarii de mai sus nu ne furnizeaza automat si raspunsul corespunzator ei.
Argumentele traditionaliste, care fac apel la natura reproductiva biologic a iubirii, pot sa fie contracarate prin invocarea intaietatii sentimentului iubirii fata de forma materiala a relatiei in care acesta a fost dezvoltat. Necesitatea existentei unor sentimente pure impartasite de catre actantii iubirii este aceea care o valideaza, aratandu-i independenta fata de tiparele sociale, acesta fiind testul pe care, din cate se pare, iubirea traditionala sau cutumiara insasi nu este in masura sa-l treaca datorita formei defectuoase, ostile iubirii adevarate, in care este conceputa si perpetuata.
Prin urmare, cata vreme iubirea pura este relationata cu ideea de autonomie fata de cadrul material in care a fost produsa, chiar si caracteristica non-reproductiva biologic a dragostei homosexuale este de natura sa-i confere acesteia o dimensiune elevata, insa nu, neaparat, mai elevata. Insa, pentru ca sa nu fiu inteles gresit, aceasta nu inseamna ca toate relatiile amoroase dintre persoanele de acelasi sex pot sa fie considerate superioare omoloagelor lor heterosexuale, ci doar ne va evidentia prezenta unor sentimente si stari psiho-emotionale pozitive in cazul acestui gen de relatii, ele fiind, de altfel, numitorul comun al ambelor forme de manifestare ale erosului uman. Aceasta inseamna ca sentimentele reale ar trebui sa fie principalele criterii pentru recunoasterea iubirii, si nu acceptanta ei sociala, cu atat mai mult cu cat reformele socio-politice cele mai importante au avut loc de abia in ultimele decenii.

Redefinirea istorica a lui agape, ca modalitate naturala de ajustare a conceptiilor umane

In incercarea mea de a releva falsitatea definitiilor traditionaliste ale iubirii, care considera ca doar erosul heterosexual este permis si, pe de alta parte, ca relatiile sexuale si erotice dintre sexe exista intru placerea barbatului, voi aborda problema iubirii religioase, agape, punand-o in relatie cu cadrul normativ traditionalist.
Astfel, desi agape este chiar impusa ca practica sociala in toate societatile traditionaliste, fie ele abrahamice, fie ele dharmice, monoteiste sau politeiste, se poate constata, ca realitate istorica recurenta, starea conflictuala existenta intre natiunile care poseda valori religioase si credinte diferite, in multe dintre situatii razboaiele incepand chiar din cauza valorilor semantice disjuncte date obiectelor iubirilor lor religioase.
Prin analizarea acestor divergente culturale cu consecinte politice grave s-a putut observa faptul ca doctrinele religioase si demografiile pantheoanelor popoarelor lumii s-au modificat ca urmare a acestor conflicte militare. Mai exact, s-au sesizat doua fenomene socio-religioase majore: 1) adaptarea religiilor popoarelor cucerite canoanelor si specificului doctrinar ale cuceritorilor si, respectiv, 2) incorporarea pantheoanelor si a sistemului de credinte religioase ale popoarelor cucerite in valorile religioase ale natiunilor cuceritoare. Deci, avem de-a face cu doua fenomene co-prezente in istoria conflictelor religioase sau cu implicatii religioase, distrugerea culturii spirituale a cuceritilor si, respectiv, asimilarea acesteia de catre natiunea invingatoare. Ultima alternativa a operat, de regula, atunci cand poporul cucerit detinea o cultura mai veche si mai puternica.

Posibilitatea de redefinire istorica a erosului homosexual, tot ca efect al dinamicii istorice

In concluzie, asa cum conceptiile in privinta erosului si a institutionalizarii lui sociale difera de la o cultura la alta, un fenomen identic se poate observa si in cazul lui agape.
Deci, prin analogie cu reconfigurarile religioase constatate diacronic, daca noi, in prezent, am renunta la valorile traditionale atunci cand definim iubirea ca eros in ipostaza ei sociala inlocuindu-le cu conceptii egalitariste, atunci am reusi finalmente sa producem o teorie a iubirii care sa beneficieze de consensul general si intrebarile de tipul celor de mai sus ar disparea.

Sensul crestin al lui agape

Ar mai trebui adaugat faptul ca ulterior perioadei clasice grecesti, odata cu aparitia doctrinei iudeo-crestine, conceptul de agape, care era restrans la inceput la relatia dintre oameni si zei, avea sa fie aplicat si in domeniul relatiilor inter-umane, asimiland astfel conceptul de philia.
Fireste, daca as face o analiza detaliata a conceptului de philia, care in antichitatea elina parea sa fie destul de univoc, s-ar putea evidentia aspecte aditionale ale acestuia, care ar fi insa de natura sa limiteze extensiunea semantica a philiei, si nu sa o sporeasca. Astfel, la Aristotel, unul dintre teoreticienii moralei si, inerent, ai iubirii, cei mai importanti, philia, desi are si o esentiala nuanta reflexiva, este definita in cadrul relatiilor inter-personale intr-o maniera selectiva pe criterii de virtute morala si intelectuala. Prin urmare, conditia de existenta a philiei este iubirea de sine insusi sau insasi a fiecarui cetatean deoarece aceasta constituie baza emotionala a procesului de perfectionare a individului, al carui aspect etic si social il reprezinta iubirea de tipul philiei fata de concetatenii sai demni de iubire, deci virtuosi. Doar un om care se stimeaza pe sine suficient de mult va fi interesat sa aiba un comportament social virtuos, extrapolandu-si dragostea de sine la nivel inter-uman, fata de congenerii sai care vor fi in masura sa-i intretina comportamentul virtuos.
Perioada post-clasica avea sa aduca insa aceasta modificare semantica a conceptelor care designasera pana atunci iubirea, religia crestina si mozaismul redefinind-o in conformitate cu catehezele proprii. Astfel, in registrul categorial iudeo-crestin, notiunea de agape este imbogatita cu sensurile lui philia, producand un concept unic, eminamente specific acestor religii monoteiste. Litera Bibliei a determinat aceasta modificare conceptuala, intentia teoretica a iudeo-crestinismului fiind aceea de a creea un concept unificator al iubirii.

joi, 16 februarie 2012

Baza conceptuala a Filosofiei Iubirii


     Fondul etic inerent tututor actiunilor umane valorizabile estetic
 Trebuie sa admit faptul ca valorile morale sunt constructii teoretice exclusiv umane, aceasta afirmatie fiind valabila pe baza experientei pe care noi am avut-o pana acum, ca specie. Dar daca omul este singura fiinta capabila sa aiba o morala, adica aflata in masura sa dezvolte si sa inteleaga notiunile etice, asta nu inseamna ca viata morala, afla in conformitate cu principiile etice elementare, este practicata de toti cetatenii secolului XXI. Prin urmare, moralitatea ramane adesea o potenta specific umana nevalorificata de toti reprezentantii speciei noastre.
Se pune intrebarea logica, evolutionista poate- desi, personal, nu pot subscrie pana la urma, in pofida unora dintre asertiunile mele anterioare, niciuneia dintre teoriile transformiste decat intr-o mod local-: “daca o astfel de insusire exista, una de tipul moralitatii, aceasta diferentiindu-ne net de restul regnului organic, ce rol ar mai avea o asemenea modificarea mentala a fiintei umane cat timp ea nu este utilizata corespunzator?”
Pornind de la premisa utilizabilitatii tututor determinatiilor specifice care pot aparea la un moment dat, singurul mod in care moralitatea poate sa fie justificata ca regasindu-se in gama de caracteristici a omului este tocmai prin necesitatea folosirii acesteia in cadrul vietii indivizilor umani. La prima vedere, pornind de la asumptia quasi-adaptionista a dezirabilitatii tuturor trasaturilor somatice sau mentale dobandite sau posedate de la inceput de catre o specie oarecare, s-ar putea infera ca moralitatea este necesara pentru a fi instrumentata in cadrul vietii de grup a oamenilor. Oamenii fiind fiinte gregare, asa cum sunt majoritatea formelor de viata superioare, moralitatea le va fi acut necesara, cu atat mai mult cu gradul de gregaritate al oamenilor este unul extrem de pronuntat, el fiind augmentat odata cu cresterea nivelului lor de civilizatie.
Este adevarat ca moralitatea, tocmai pentru faptul ca este o calitate noetica, nu poate sa fie independenta de gradul de dezvoltare al sistemului nervos central al speciei numite om, mai exact, de nivelul de inteligenta al acesteia. Insa nu cred ca putem sa tratam moralitatea ca fiind doar o ipostaza preponderent sociala si relationala a inteligentei umane intrucat aceasta insusire comportamentala are implicatii axiologice suficient de profunde incat sa aiba si o valoare extra-sociala, una rezidand in insasi calitatea intrinseca a actiunilor morale, dincolo de orice context social. Astfel, desi este de neconceput in afara sferei sociale ale unor fiinte inzestrate cu inteligenta superioara, moralitatea se evidentiaza prin caracteristici care sfideaza sau ignora oportunitatea adaptativa a deciziilor.
Fireste, moralitatea poate sa fie definita ca fiind capacitatea unor fapturi dotate cu o inteligenta superioara de a reflecta pe baza unor criterii etice si estetice asupra unor chestiuni concrete, altminteri apreciabile doar pe temeiul unor criterii logice sau pragmatice, insa acest lucru nu o face mai putin rationala, iar aceasta atat datorita originii sale mentale, cat si datorita modalitatii analoage conceptelor logice in care sunt structurate conceptele morale.
Intrebarea care se pune este daca o astfel de trasatura nu constituie cumva una dintre marcile distinctive ale fiintei umane, si, intrucat acest lucru nu poate sa fie considerat altfel decat veridic, renuntarea la ea sau neglijarea ei echivaleaza cu negarea naturii umane sau a umanitatii de catre un individ care alege sa adopte un comportament imoral.  Este clar ca posibilitatea omului de a elabora judecati etice si de a avea, implicit, un comportament moral reprezinta un factor de coeziune esential al tuturor societatilor, contractele care stau la baza acestora presupunand increderea reciproca intre toti membrii lor, insa valoarea de adaptare a moralitatii se limiteaza la situatiile care privesc functionarea organismului social. In cadrul societatilor, caci viata omului nu prea exista in zilele noastre in afara acestora, pot insa sa aiba loc actiuni independente de continuitatea sau de existenta societatilor, actiuni generate din altruism pur, acestea fiind exemplele cele mai clare de moralitate omeneasca.
In concluzie, se poate pune intrebarea daca nu cumva nu doar actele anti-cetatenesti si ilegale pot sa fie considerate ca fiind imorale, dar si, in egala masura, toate acele actiuni care ii afecteaza negativ pe congenerii nostri, chiar daca savarsirea lor nu constituie fapte anti-civice sau ilegale? Ca atare, s-ar putea intrevede raspunsul potrivit caruia natura sau esenta omului nu este doar aceea de zoon politikon, de animal social, dar, mai presus de orice altceva, aceea de fiinta morala. Implicit, de aici se poate deriva concluzia ca eroarea fundamentala a omului nu este nesocotirea legilor statului, deci comiterea de fapte ilegale, ci aceea de comitere a faptelor imorale, adica a acelor categorii de actiuni care pot sa fie valorizate ca fiind non-etice indiferent de legislatia tuturor statelor lumii, stiindu-se faptul ca legile umane nu pot si nu vor putea niciodata sa fie perfecte. Comiterea actelor imorale per se constituie modalitatea cea mai explicita de infirmare a conditiei umane sau a umanitatii unui om, ba, as indrazni sa pretind, de abia aceasta categorie de actiuni poate sa fie considerata ca fiind strict imorala, avand in vedere incompletitudinea si perfectibilitatea tuturor legislatiilor statelor lumii.
Astfel, daca moralitatea conventionala sau institutionalizata social reprezinta forma practica de manifestare a inteligentei superioare umane, moralitatea autentica sau pura, nenecesara continuitatii societatii, se poate manifesta si in afara cadrelor sociale, fara sa le incalce, si de abia aceasta din urma reuseste sa individualizeze fiinta umana, furnizandu-i o dimensiune noetica absoluta noua, nemaiintalnita in restul naturii vii cunoscute.

duminică, 29 ianuarie 2012

Filosofia Iubirii, continuare


Filosofia Iubirii in viata noastra cotidiana- idealizarea iubirilor

 Capacitatea de a conceptualiza a fiintei umane a stat la baza aparitiei sentimentelor de iubire, ura, prietenie. In restul regnului animal, in conditiile absentei unei gandiri superioare, gandirea este limitata la realitatea imediata, doar cateva dintre formele de viata non-umane sunt capabile sa genereze planuri si doar simienii memoreaza semne, care constituie o forma rudimentara de comunicare non-verbala. Posibilitatea constitutionala a oamenilor de a produce o larga gama de sunete articulate a favorizat dezvoltarea inteligentei speciei noastre, desi comunicarea verbala nu constituie o conditie necesara a gandirii elaborate.
Insa conceptualizarea, ca activitate mentala specific omeneasca, nu este limitabila, prin insasi natura ei, la domeniul inferentelor, ci este aplicabila, in egala masura, celui al sentimentelor. Astfel, pe langa conceptele teoretice si empirice, primele diferentiindu-l complet pe om de natura, a aparut si o categorie speciala a notiunilor empirice, anume aceea a notiunilor sentimentale si emotionale, fundamentate pe trairile noastre launtrice. Aceasta categorie de concepte ii permit omului sa se adapteze in cadrul grupurilor in care se organizeaza, cunoscute sub denumirea generica de “societati”, deosebindu-si prietenii de dusmani, si, implicit, ajutandu-l in activitatile sale cotidiene, economice si instinctuale, deoarece ii furnizeaza criterii pentru stabilirea relatiilor de colaborare in vederea obtinerii resurselor si, respectiv, ii propun modalitati pentru selectarea partenerilor sexuali.
Astfel, pe baza notiunii de prietenie apare notiunea mai profunda, si cu un impact mai mare in economia vietii psihice umane, de dragoste. Insa, spre deosebire de notiunile mai superficiale, dar cu o valoare adaptativa mai mare, de amicitie si de adversitate, notiunea de dragoste are un grad de subiectivitate superior, acest lucru fiind valabil chiar si atunci cand conceptualizarea este dezvoltata simultan de ambii indivizi umani angajati in actul iubirii. Si, tocmai ca urmare a subiectivitatii mai mari a iubirii, adesea aceasta este dezvoltata unilateral, ea nefiind impartasita in toate cazurile de doi indivizi in acelasi timp. Aceasta se datoreaza dependentei mai mari a dragostei de factorii de ordin fiziologic. In concluzie, daca in cazul prieteniei si al dusmaniei lucrurile sunt mult mai evidente, avand in vedere faptul ca aceste conceptualizari nu sunt conjugate in mod necesar cu factori de ordin fiziologic, in situatia iubirii tocmai inteligenta superioara caracteristica speciei noastre poate sa actioneze impotriva intereselor noastre cat si a naturii noastre de fiinte inteligente. Cel mai adesea, atunci cand cineva isi defineste sentimentele de dragoste fata de o alta persoana nu face nimic altceva decat sa rationalizeze inutil anumite stari organice determinate de necesitati fiziologice alimentate hormonal.
Cat timp rolul major al atractiei sexuale si al sexualitatii il constituie perpetuarea speciei, tot asa cum functia relatiilor de colaborare sau de distantare fata de persoanele ostile ori ale caror interese economice se afla in conflict cu propriile noastre interese este aceea de adaptare si de optimizare a vietii, schematizarea categoriala si investirea axiologica excesive, fie ele facute pe criterii estetice, etice sau de orice alt tip, a relatiei biologice dintre doi indivizi umani se dovedeste ca fiind eronata din punct de vedere adaptativ, deci ilogica, mai ales in acele situatii in care oamenii au tendinta de a-si idealiza partenerii, ducandu-si judecatile de ordin etico-estetic pana la extrem.
Este adevarat ca anumite criterii de ordin etic utilizate in selectarea potentialului partener sunt chiar indispensabile obtinerii unei relatii biologice viabile social si utile speciei, insa oamenii nu obisnuiesc sa-si margineasca frenezia conceptualizanta la anumite constatari morale si estetice esentiale, ci-si construiesc imagini prototipale ale persoanelor iubite. Implicit, sentimentul insusi ajunge sa fie idealizat, operand ca un etalon in functie de care sunt apreciate fiintele iubite. Adecvarea sau aproximarea acestui ideal al iubirii de catre o anumita persoana poate sa constituie un motiv in preferarea unui partener in detrimentul altora, contrar modalitatilor instinctuale de alegere a partenerilor valabile pentru restul regnului animal sau a celor la fel de naturale, pana la urma, care guverneaza societatile traditionale.
Insa raportarea excesiva fata de acest ideal, lipsit de corespondent concret, in pofida convingerii cu care Platon si-a prezentat filosofia idealist obiectiva sau a amplorii controversei scolastice privitoare la realitatea efectiva a universaliilor, poate sa submineze multe dintre parteneriatele biologice altminteri viabile sau sa conduca la sfarsitul prematur al multor relatii de acest gen, de indata ce cel putin unul dintre parteneri observa ca perechea lui nu satisface exigentele normate de idealul extra-natural si non-empiric pe care si l-a(u) stabilit ca termen de evaluare aprioric.
Toate cele spuse mai sus ma pot face sa afirm ca, desi o filosofie a iubirii nu numai ca este necesara, dar ea a si fost deja statuata in istoria gandirii, existand suficienti autori care i-au trasat deja principalele contururi teoretice si i-au abordat problematicile majore, existenta ei este dezirabila cu precadere la nivel discursiv si teoretic, fiind insa chiar contra-indicata in practica noastra de viata. Cu alte cuvinte, se pare ca notiunile filosofiei iubirii se numara printre acele ideatii tabu, care ar fi bine sa nu fie niciodata implementate in totalitatea lor, deoarece risca sa afecteze negativ ordinea naturala a lucrurilor.
Prin urmare, filosofia iubirii este de dorit doar ca disciplina filosofica, fiind de apreciat valoarea ei culturala polivalenta, avand in vedere implicatiile ei de ordin axiologic, psihologic, si chiar cele de ordin epistemologic sau metafizic, dar si valoarea strict istorica a conceptiilor care ar putea sa fie incadrate ca apartinand filosofiei iubirii.
Ceea ce este cert este faptul ca fiinta ideala nu este un partener de dragoste dezirabil sau necesitabil, lasand la o parte faptul ca fiinta ideala nu exista, iar daca ar exista atunci aceasta ne-ar depasi capacitatile de a-i castiga dragostea, pentru ca stabilirea acesteia ca reper inteligibil si non-empiric al experientelor noastre amoroase sensibile si curente creeaza o eterna tensiune intre ceea ce avem si ceea ce ne-am dori, condamnand majoritatea cuplurilor umane la efemeritate si nefericire.
Pe de alta parte, oamenii au tendinta de a-si supra-aprecia partenerii sau posibilii parteneri oricum, chiar si atunci cand nu-si raporteaza sentimentele la un ideal nemaiintalnit pana atunci in experienta lor proprie. Insa extazul indragostirii conduce la hipertrofierea insusirilor persoanei iubite, finalmente urmand sa constatam ca originea majoritatii calitatilor unice, ideale pe care le plasasem in perechea noastra fusese propria noastra minte.
A conceptualiza iubirea, atat anterior consumarii relatiei sau chiar intalnirii unei persoane “eligibile”, prin stabilirea unor parametri care de regula depasesc experienta, cat si pe durata desfasurarii unei relatii de dragoste, pe masura ce ajungem sa cunoastem mai bine laturile luminoase si placute ale perechii noastre, constituie o modalitate non-naturala in care mintea noastra opereaza.
Poate ca nu intamplator, Platon considera ca fiinte supra-naturale intermediare intre oameni si zei, asa-numitii daimoni, care aveau in parte insusiri divine, in parte demonice, stateau la baza tuturor starilor sufletesti mai speciale ale oamenilor, a transelor lucide in care se gaseau marii artisti atunci cand lucrau sau indragostitii atunci cand isi glorificau obiectele iubirilor lor. Este o doza semnificativa de nebunie si de irationalitate in dragoste, insa tocmai aceasta este forta interioara care o substantiaza si care sta la temelia multora dintre marele creatii culturale ale umanitatii.

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Valoarea intrinseca a formelor iubirii


 Prima nuantare erudita a iubirii a fost efectuata de catre Platon, in Symposion, si de abia odata cu teoretizarea facuta in acest dialog diverselor forme de iubire vom fi in masura sa vorbim despre o problematizare a iubirii in intreaga ei extensiune semantica.
 Astfel, odata cu abordarea teoretica platoniciana iubirea este analizata in toate ipostazele sale, carnala, estetica, sentimentala, morala, familiala, cetateneasca, stiintifica, tehnica, religioasa, metafizica. Iar aceasta pentru ca iubirea nu poate sa fie redusa la aspectele sale fizice si emotionale, adica la eros, si nici macar la triumviratul elin precrestin eros, filia, agape. Dimpotriva, iubirea comporta mult mai numeroase acceptii, Platon avand grija sa ilustreze intr-un mod gradat progresul atitudinii umane, care, desi este initial una preponderent instinctuala si sociala, capata ulterior si aspecte morale si cognitive. Prin urmare, avea sa se vorbeasca si despre dragostea fata de anumite profesii, considerate ca fiind expresii ale ideii de Frumos in planul lumii fizice umane. Implicit, aceasta forma a iubirii este una de natura morala, obiectul iubirii in acest caz fiind anumite comportamente omenesti considerate ca fiind nobile si dezirabile. Insa, anumite indeletniciri umane nu se limiteaza la dimensiunea lor morala, comportamentala, ci, datorita faptului ca ele sunt destinate largirii orizontului cunoasterii umane in scopul optimizarii calitatii vietii, ele poseda, deopotriva, un caracter etic si cognitiv.
De altfel, relativa autonomie a tuturor formelor iubirii, determinata de relativa autonomie a fiecareia dintre formele frumosului, este una dintre teoremele filosofiei iubirii. Asadar, la randul lor, iubirea fizica, iubirea emotionala, iubirea familiala sau cetateneasca, dragostea de dreptate, cultul zeitatilor sunt toate forme ale iubirii si care sunt valoroase atat prin ele insele, cat si pentru faptul ca reprezinta reflexii ale unei forme mai profunde de iubire, iubirea Frumosului in sine, care detine atat sensuri metafizice, cat si unele morale.
Aceasta inseamna ca fiecareia dintre formele iubirii i se poate atasa, pe langa sensul specific- sexual, sentimental, comportamental, moral, micro si macro-social, stiintific, tehnic, artistic- si un inteles de fundal, care se regaseste in toate manifestarile sensibile ale arhetipului iubirii, si care are o dubla valenta, morala si metafizica. Implicatia morala este data tocmai de propensiunea catre perfectiune pe care toate aceste ipostaze ale iubirii o tradeaza, in timp ce implicatia metafizica este furnizata de intemeierea axiologica si ontologica comuna acestor ipostaze, anume ideea transcendenta de Frumos.
In concluzie, se poate discuta despre o frumusete de sine statatoare a iubirii carnale, facand abstractie de functia sa metafizica si de maniera in care liantul sexual pune bazele unei morale rudimentare, aceasta rezidand tocmai in calitatea estetica si etica, in amprenta arhetipala posedata de dragostea fizica, ca expresie factuala sau ca verbalizare extra-lingvistica a ideii de Frumos.
Intr-un mod similar, se poate vorbi despre o frumusete sui generis a dragostei in forma sa socializata si socializanta care este filia, o varianta a dragostei care cimenteaza relatiile sociale, stand la baza organizarilor umane.
Analog, exista o frumusetea interna continuta in actul iubirii familiale, probabil cel mai frumos element caracteristic animalelor gregare fiind coerenta grupurilor sociale matriarhale si patriarhale, ambele variante ale organizarii sociale de baza, familiale, fiind mentionabile in istoria speciei noastre.
De asemenea, trebuie sa fie enumerata si frumusetea caracteristica amorului in forma lui conceptualizata, specific umana, care este dragostea emotionala, dragostea ca sentiment, in cazul careia puritatea sentimentelor este aceea care confera acestei forme a iubirii autonomia axiologica, chiar inaintea dependentei sale morale si cognitive fata de prototipul transcendent al Frumosului in sine.
Dragostea de dreptate, in calitatea ei de simt al justitiei, este o expresie preponderent inteligibila a iubirii, in vreme ce agape, adica dragostea fata de zeitati, este deja o manifestare extrem de intelectualizata a tendintei catre absolut, fiind aproape complet privata de coloratura sensibila care marca celelalte ipostaze mundane ale iubirii. Doar caracterul politeist si antropomorf al pantheonului elin facea ca agape sa mai comporte inca aspecte sensibile, de natura pragmatica si adaptativa, intrucat comportamentul religios, ca manifestare sociala si individuala a gandirii religioase, reprezinta o modalitate de raportare a omului fata de natura guvernata de instinctul de auto-conservare. Insa aceasta problema cunoaste o partiala rezolvare, sub aspectul ei formal, in cazul comportamentelor religioase monoteiste, definitorii religiilor abrahamice, unde intreaga tensiune mentala dispersata catre personificari ale unor forte si elemente ale naturii este unificata in atitudinea religioasa iudeo-crestina, avand drept tinta un principiu justificativ al lumii unic, asa cum si ideea de Frumos este una singura.
Dragostea fata de cunoastere, asa cum am aratat mai sus, tradeaza, la randul ei, un impuls intelectual extrem de nobil, investit cu propria lui valoare morala.
Intreaga pledoarie expusa anterior nu face altceva decat sa invedereze autarhia axiologica a tuturor formelor iubirii, chiar si a celor mai grosiere dintre ele.
Nu cred ca un expozeu, nici macar unul extrem de suplu, de tipul unui excurs, avand drept subiect filosofia iubirii poate sa ignore religia si filosofia crestina, care sunt doctrine ale iubirii, indiferent de argumentarile de ordin cosmologic sau ontologic care vin sa le sustina din punct de vedere stiintific si care nu sunt din cele mai convingatoare.
De altfel, Hegel, prin intreaga lui filosofie dialectico-speculativa si, in special, in lucrarea Prelegeri de filosofie a religiei, a suprins exemplar rolul central al iubirii in cadrul activitatilor umane, situand religia pe o pozitie extrem de elevata in cadrul procesului devenirii Ideii. Religia crestina era faza penultima din cadrul procesului natural, antitetic, prin care ideea se revela pe sine insasi siesi, prin mijlocirea spiritului uman subiectiv. Chiar si ultima faza a procesului deconspira o abordare a dialecticii naturii din perspectiva religiei, stabilita ca punct arhimedian. Afirm aceasta deoarece aceasta etapa era denumita momentul religiei absolute, realizat prin intermediul cunoasterii conceptuale.
Hegel are deci meritul de a fi ilustrat intr-o maniera consecventa sistemului sau de gandire modalitatea in care, in cadrul unei comunitati religioase, omul ajunge la o comuniune cu divinitatea, denumita de el conciliere esentiala. Aceasta exprima exact valoarea intrinseca a lui agape de care discutasem mai sus, reamintindu-mi totodata ca orice demers teoretic de fundamentare epistemica a unui domeniu ca cel al filosofiei iubirii nu poate sa faca abstractie tocmai de contributia hegeliana, in particular, si de religiile abrahamice, in general. Implicit, daca mi-as continua demonstratia facand hermeneutica biblica sau prezentand religiile umanitatii nu cred ca m-as abate de la scopul activitatii mele, desi este evident ca nu intentionez sa faca asa ceva, abordarea mea incercand sa legitimize in primul rand din punct de vedere metafizic filosofia iubirii.

vineri, 20 ianuarie 2012

Filosofia Iubirii in literatura universala


 Cred ca o contributie importanta in domeniul filosofiei iubirii a avut-o si literatura romantica, incepand de la cea din antichitate, atat cat a existat si cat a fost pastrata, continuand cu cea medievala, si terminand cu literatura moderna si cu cea contemporana. Unul dintre cele mai ilustre exemple literare de filosofie a iubirii il constituie Romeo si Julietta de William Shakespeare. Chiar si profilul psihogic al autorului, deschis catre eros in intreaga lui extensiune semantica, este relevant in privinta intensitatii prezentei diacronice a fenomenului psihologic al iubirii.
Romeo si Julietta este o paradigma dramatica de iubire, cei doi protagonisti fiind transpusi intr-o situatie imposibila, care le-a damnat relatia sentimentala de la bun inceput. Astfel, situatia familiala a celor doi protagonisti- actiunea avand loc intr-o perioada istorica care era inca destul de conservatoare in privinta apartenentei sociale a actantilor iubirii, ce era vazuta ca o forma de contract financiar, si nu ca o manifestare libera a emotiilor- este ocultata de conflictele de interese dintre familiile indragostitilor. Intentia dramaturgului este aceea de a ipostazia iubirea intr-una dintre posturile sale cele mai elevate, concepand o relatie de dragoste cu sfarsit tragic, bazata pe realitatea istorica a unei idile care avusese loc aievea cu circa o suta de ani inaintea scrierii operei literare shakespeariene. Morala acestei povesti de dragoste non-conforme standardelor actuale, cat si simtului comun moral, este aceea ca puritatea sentimentelor poate sa primeze fata de toate conditiile exterioare in care acestea au fost produse. Prin urmare, chiar daca cadrul istoric si spatial este acela care face posibila intalnirea dintre doua fiinte umane, ba chiar insasi existenta lor este conditionata de acel context, sentimentele pe care fiintele umane le pot dezvolta una fata de alta sunt in masura sa transceanda circumstantele crono-spatiale, reliefand rolul cardinal al omului in economia lumii. Daca iubirea se dovedeste ca fiind nerealizabila atunci, pur si simplu, ea are capacitatea de a se sustrage conditiilor exterioare.
Si din punct de natural si instinctual scopul omului este acela de a procreea, insa avand in vedere caracterul rational al acestuia, el are si posibilitatea a iubi la un nivel superior. Societatea, cristalizata sub forma unui sistem de organizare politica si sustinuta fizic de o civilizatie materiala, produce la un anumit nivel de dezvoltare al ei cultura, insa toate aceste elemente specific antropice sunt neesentiale definitiei notiunii de om.
Esenta omului este aceea de a iubi in acord cu natura sa, aceea a unei fiinte superioare. Iar daca aceasta conditie bazilara a fost satisfacuta scopul omului s-a finalizat, iar continuitatea lui este din punct de vedere axiologic inutila, permanenta lui la nivel individual, si nu la cel de specie, care trebuie sa continue sa existe prin fiecare dintre membrii sai, devine necesara doar descendentilor sai. Insa Romeo si Julietta portretizeaza literar tocmai tema iubirii imposibile, asa ca, odata cu consumarea si confirmarea veridicitatii si veracitatii sentimentelor protagonistilor existenta acestora devine nenecesara la modul ideal si idealist, adica exact potrivit intentiei autorului. Scopul dramei este acela de a ilustra valoarea supra-umana a iubirii, oamenii nefiind decat niste medii de rezonanta sau de reflexie ale acestui sentiment. Astfel, din punct de vedere filosofic cat si conform intentionalitatii artistice, Romeo si Julietta nu sunt niste personaje irosite pe altarul vietii, ci, dimpotriva, sunt niste idealuri umane sau niste oameni idealizati care prin intregirea tablourilor lor personale au fost liberi sa paraseasca scena vietii, rolul lor fiind deja implinit. Se poate spune ca eroii shakespearieni sunt modele de comportament, chiar daca destinul lor nu este exemplar decat din punct de vedere estetic si moral, nu si din punct de vedere social, deoarece o astfel de soarta ar fi indezirabila pentru oricine, dupa cum si iubirea adevarata nu este accesibila oricui, uneori nici macar celor care sunt in masura sa o dezvolte.
Un alt topos livresc rezonant, care mi se pare demn sa fie mentionat in calitatea lui de reper bibliografic in procesul developarii instantelor culturale celor mai ilustre ale iubirii, este romanul Zapezile de primavara a lui Yukio Mishima, prima serie din tetralogia Marea Fertilitatii.
Aici asistam la o alta iubire imposibila, si tot intre doi aristocrati, si care, asemeni tuturor relatiilor sentimentale de acest gen avea sa se sfarseasca tragic, fie si doar pentru unul dintre actantii acesteia.
In ce masura Shakespeare a contribuit la psiho-geneza acestei creatii epice este un subiect de discutie deschis, nefiind neadevarat nici faptul ca majoritatea povestilor de dragoste nefericite post-shakespeariene sunt revendicate de catre critica literara si de catre esteticieni ca apartinand stilului dramaturgului si poetului englez.
Am putea sa spunem ca de data aceasta, in cazul romanului lui Mishima, a intervenit filtrul sau interfata conceptuala buddhista, care relativizeaza tot ce tine de existenta, de la eternitatea si ireversibilitatea mortii, pana la prioritatea axiologica- filosoficeste si juridica- socialmente a individualitatii umane. Astfel, conform unei intelegeri buddhiste asupra vietii, nu numai ca moartea nu este punctul terminus al existentei, dar nici macar scopul vietii umane nu mai este afirmarea individualitatii, fapt coerent sistemului de gandire orientala cat timp adevarul lumii este situat dincolo de ea, in absolut. Prin urmare, potrivit unei grile trans-categoriale buddhiste, esecul unei relatii de dragoste sau chiar al unei vieti individuale este irelevant, acesta nefiind decat o borna de pe traseul spiralat al spiritului, fiecare existenta fiind un castig din punctul de vedere al fortei imanente care guverneaza universul, karma.
Si aici povestea de dragoste moare la un moment dat, insa acest lucru se petrece inaintea incetarii din viata a personajului principal masculin, Kyioaki Matsugae. Dragostea lui Kyioaki si a lui Satoko Ayakura moare odata cu refuzul pripit al primului, urmat de stabilirea casatoriei lui Satoko cu printul Toin. Particularitatea acestei intrupari lexicale a dragostei sacrificiale o constituie, in cea mai autentica maniera buddhista, afirmarea postuma a acesteia. Spun aceasta pentru ca iubirea celor doi nobili japonezi nu se adeverise pana in momentul eliminarii conditiilor materiale necesare continuitatii acesteia. De abia din clipa in care amorul lor devine unul clandestin se va putea vorbi despre dragoste adevarata, sub toate aspectele ei, insa, avand in vedere rigiditatea societatii in care traiau, acest moment este, practic, unul ulterior relatiei.
Ulterior, lectorul va putea sa asiste la descompunerea sistematica a elementelor constituente ale iubirii, intai prin recluziunea monastica viagera a lui Satoko, apoi prin moartea fizica a pandantului ei masculin, Kyioaki.
Insa doctrina Zen are solutii pentru orice, astfel, Kyioaki avea sa renasca in invelisul carnal al lui Isao Iinuma, fiul intendentului familiei Matsugae, in vreme ce Satoko, retrasa intr-un ashram buddhist si intrand in posesia unei intelepciuni supra-mundane, avea sa prefateze prin persistenta ei in existenta- Satoko avand sa supravietuiasca altor doua morti de-ale esentei lui Kyioaki- atemporalitatea spiritului si a iubirii.
Supravietuirea simbolica a eroinei designeaza atat vesnicia sentimentului care a unit-o la un moment dat cu un anume Kyioaki, cat si iubirea in general, cea din care ne-am nascut cu toti.

duminică, 8 ianuarie 2012

Obiectul de studiu specific Filosofiei Iubirii


Relevarea, sub forma lui eros si filia, si revelarea, sub forma lui agape, iubirii in cazul regnului uman, ca stare de constiinta caracteristica speciei


 Desi este relativ facil sa abilitez din punct de vedere teoretic un domeniu filosofic de sine statator, acela al filosofiei iubirii, aceasta ramura filosofica prezinta particularitati deosebite, care o diferentiaza de celelalte domenii ale filosofiei. Specificitatea filosofiei iubirii este legata tocmai de obiectul sau de studiu, astfel, daca estetica este interesata de frumos, in calitatea ei de teorie a artei sau de reflectie filosofica asupra operelor de arta, etica, de bine, care este notiunea morala conotata pozitiv, asemeni adevarului din logica, in calitatea ei de teorie a comportamentelor sociale si a sistemelor de valori individuale morale, sau epistemologia, care este preocupata sa reconstituie si sa inoveze metode de cercetare stiintifica cat mai pertinente, este interesata de eficienta metodologiei stiintifice, filosofia iubirii are drept obiect de studiu un sentiment specific uman, foarte greu de analizat.
Orice termen de comparatie extra-specific, care ar incerca sa asemuiasca iubirea unor stari si comportamente, constatate sau ipotetice, apartinand formelor de viata non-umane este destinat ab initio esecului. De altfel, aceasta afirmatie este valabila, in egala masura, si pentru notiunile filosofice de bine sau de frumos, care sunt nucleare altor discipline ale filosofiei, doar ca natura tipic umana sau “umanitatea” iubirii reiese mult mai clar in evidenta cu atat mai mult cu cat domeniul filosofic aferent ei nu este nici in momentul de fata unul bine conturat. Astfel, daca se poate vorbi despre o moralitate gregara a animalelor- pe baza careia acestea respecta anumite ierarhii de grup si prin care acestea instituie o colaborare intra-specifica, necesara supravietuirii speciei lor, cu reguli bazate atat pe raporturile de forta cat si pe cele de tip familial, care permit anumitor membri ai grupului sa aiba acces prioritar la anumite beneficii legate de satisfacerea celor doua instincte fundamentale ale tuturor formelor de viata, instinctul de supravietuire si cel de auto-conservare, dar care si normeaza intr-un mod natural impartirea hranei intre toti indivizii care sunt membri ai unui grup- analogia trans-specifica dintre om si restul regnului animal este dificil de continuat in cazul unor problematici eminamente umane, cum sunt cele de ordin estetic sau legate de iubire.
 Prin urmare, atat aprecierea estetica realizata in cazul animalelor non-umane in perioadele de rut, cat si dezvoltarea unor sentimente de iubire de durata nu-si vor mai putea gasi corespondenti fideli in comportamentul uman, nici macar in masura in care si-ar fi gasit rudimentele de moralitate ale animalelor gregare, asa cum sunt o buna parte a mamiferelor, pasarilor sau cum se presupune ca ar fi fost predecesorii filogenetici ai pasarilor, dinosaurii. Mai exact, aprecierea estetica a animalelor, pe baza careia un partener isi selecteaza partenera, si invers, au in vedere si functioneaza pe baza unor determinanti instinctuali, legati de oportunitatea acuplarii cu individul cel mai puternic si cel mai sanatos, care va fi in masura, implicit, sa genereze descendentii cei mai sanatosi si sa furnizeze acestora cat si cuplului o stabilitate cat mai mare. Ceea ce inseamna ca aprecierea lor, chiar daca poate creea impresia bazarii ei pe criterii de ordin estetic, este una strict pragmatica si naturala, frumusetea fiind asociata fortei, iar criterii umane de apreciere a frumusetii reprezentantilor altor specii, lasand la o parte faptul ca sunt inadecvate, intrucat vin dintr-o paradigma de valori diferite, vor fi, la randul lor, limitate de aparentele fizice ale acestora.
Atasamentul animalelor, care poate imbraca ulterior o forma confundabila cu iubirea umana, este o consecinta tardiva, insa de abia atunci se poate vorbi despre o replica, oricat de palida, a iubirii umane.
Judecatile de gust ale oamenilor, adica acele rationamente specific umane care au drept scop determinarea valorii estetice a unui congener, tocmai datorita capacitatii de conceptualizare si de abstractizare a speciei noastre, nu se vor baza doar pe considerente de ordin practic, dupa cum nici asocierile sociale umane nu sunt determinate doar de motive apartinand acestei categorii elementare. Aceasta confera unicitate omului si face posibila existenta unor discipline sui generis ca arta, estetica, etica, filosofia moralei, stiintele politice, discipline conceptualizate si intemeiate pe criterii axiologice si morale. Tocmai aprecierea dezinteresata a frumosului naturii si, in particular, a frumosului uman, explica existenta iubirii, ca sentiment real, diferit calitativ de analogonul sau din regnul animal.
Astfel, chiar daca iubirea umana nu este o stare mentala bine conturata sau bine inteleasa in mecanismul sau interior, adica la nivel intra-psihic, putem sa spunem ca macar la nivel extra-psihic sau comportamental avem o marturie empirica a realitatii existentei acestui sentiment, ca fenomen psihic cu consecinte extra-psihice. De abia individualizarea iubirii in cazul regnului uman ofera suportul factual pentru disciplina teoretica a filosofiei iubirii, justificand existenta acesteia, altminteri satisfacuta de inventarea unor domenii ca etologia, zoologia sau psihologia.
Cat de departe se poate intinde insa obiectul acestei discipline filosofice de lumea fizica in sanul careia a germinat este insa o intrebare cat se poate de justificata, de a carei pertinenta depinde insasi existenta domeniului teoretic al filosofiei iubirii.
Avantajul abordarii dharmice a problematicilor de filosofie a iubirii este acela de a accentua caracterul soteric al iubirii, dincoace si dincolo de orice relatie intra-specifica reala de iubire. Deci, dincoace de cel mai voluptuos si mai pasional eros, sau dincolo de cel mai devotional si mai intelectualizat agape, iubirea de sine, considerata ca fiind scopul suprem al omului, insa exprimata sub forma necesitatii eliberarii de sub influenta karmei si, implicit, a ciclului incarnarilor succesive, samsara, devine calea individuala de realizare a destinului final si adevarat al fiecaruia dintre noi. Insa iubirea de sine avuta in vedere de orientali nu este una de tip narcisiac si egoist, ci, dimpotriva, este una altruista si constand intr-o continua dezvoltare personala, caracterul solitar si individual al salvarii venind din natura monadica si singulara a fiecarui individ. Prin urmare, individualitatea si egotismul- si nu egoismul- eliberarii tin de natura universului, guvernat de karma, si nu recomanda o izolare afectiva, ci exact opusul acesteia, adica practicarea cotidiana  a iubirii neconditionate, vazute ca scop in sine.
In traditiile dharmice omul este obligat sa-si iubeasca semenii pentru ca astfel, prin iubirea lui revarsata in exterior, sa-si demonstreze siesi ca se iubeste indeajuns de mult pe sine insusi incat sa-si asigure atat de necesara eliberare trans-migrationala.
Omul nu se poate cunoaste pe el insusi decat prin ceilalti.
Abordarea de tip metafizic a problematicii iubirii efectuate de catre orientali permite evidentierea valentelor filosofice autentice ale obiectului de cercetare al filosofiei iubirii, ba inca a unora apartinand filosofiei celei mai pure, anume metafizicii.
Functia metafizica a iubirii ingaduie o fuziune la temperaturi ideatice extrem de elevate intre corpul teoretic al filosofiei si domeniul nobil al filosofiei iubirii.

marți, 8 noiembrie 2011

Excurs despre istoria discursurilor de filosofie a iubirii- continuare

Insa, dincolo de cadrul istoric antecedent ei, filosofia iubirii constituie o disciplina filosofica de sine statatoare, varietatea de alternative de abordare a problematicii iubirii fiind in masura sa substituie eventuala inexistenta a teoretizarilor anterioare in timp.
Poate ca o abordare originara a fenomenului psihologic al iubirii ar constitui un exercitiu filosofic indicat, capabil sa dezvaluie valentele semantice complexe ale acestei ramuri mai putin cunoscute a filosofiei. De altfel, primii oameni, care nici nu posedau inca un limbaj inteligibil, aveau sa constate, ca urmare a caracterului social, de zoon politikon, a indivizilor speciei lor, concretizat in gruparea lor ancestrala in ginte matriarhale preistorice, cat de importante sunt relatiile de intelegere cu congenerii lor. Astfel, de la colaborarea gentilica si tribala din timpurile imemoriale oamenii aveau sa-si confirme valoarea practica a iubirii, fie ea si in formele estompate ale asocierii pe o durata determinata in vederea realizarii unui scop determinat, exterior actantilor, insa pentru beneficiul comun al acestora. De aici pana la ceea ce grecii numea filia, dragostea intra-specifica sau inter-umana de tip cetatenesc si non-erotica nu a mai fost decat un pas, fiind normal ca relatiile de colaborare ale primitivilor, predecesoare ale relatiilor profesionale si, implicit, ale breslelor si ale sindicatelor moderne, sa evolueze spre o forma de inter-relationare umana investita emotional. Insa aceasta colaborare temporara de pe durata unei activitati practice nu a facut decat sa furnizeze liantul mentinerii formelor de organizare umana primitive si sa stimuleze aparitia societatilor mai mari, de tipul uniunilor de triburi si a primelor state. Iubirea, in aceasta forma colectiva a ei, doar a oferit infrastructura sociala si materiala pentru formele pur emotionale si reale ale ei, de tipul erosului, adica al dragostei sentimentale determinate, augmentate si acompaniate de iubirea fizica.
Totusi, stim prea bine ca iubirea a preexistat formelor mai complexe de organizare umana, ea fiind o caracteristica esentiala a speciei si fiind nu doar anterioara, dar si independenta de structurile gregare de tip social constituite de oameni. Singura problema a filosofiei iubirii intr-o perioada proto-sociala a umanitatii este imposibilitatea structurarii unei discurs filosofic autentic, avand in vedere spiritualitatea extrem de scazuta a oamenilor primitivi, care nu putea sa produca inca un cadru cultural care sa le permita "actantilor iubirii" sa constientizeze potentele metafizice si religioase ale actului dragostei lor, acestia limitandu-se la dimensiunea carnala, tinand de eros, si, respectiv, la cea gregara, tinand de filia- nu intamplator gintele umane erau formate pe criterii familiale-, si nefiind inca in masura sa intregreze dragostea lor unei finalitati nu doar non-sexuale, dar si extra-sociale. Aceasta stare de fapt nu este insa surprinzatoare avand  in vedere lipsa unei mosteniri culturale in zorii umanitatii. Atunci dragostea de abia isi fundamenta rolul sau social.
Practic, se poate vorbi despre o dimensiune metafizica a iubirii de abia dupa ce umanitatea a ajuns la un  nivel rezonabil de dezvoltare culturala, fapt care avea sa se intample de abia in antichitate, cand aveau sa apara primele sisteme filosofice care sa ii acorde un rol sau altul in cadrul schemelor cosmologico-cosmogonice, dar si cand aveau sa fie dezvoltate primele conceptii mitologice, in care asistam la personificarea iubirii, sub forma zeului Eros, la greci, caruia, de altfel, ii revenea un rol primordial in cosmo-geneza.

duminică, 6 noiembrie 2011

Excurs despre istoria discursurilor de filosofie a iubirii

Probabil ca prima mentionare a iubirii si, implicit, prima referinta din istoria gandirii care poate sa fie considerata ca apartinand domeniului filosofiei iubirii a unui filosof european a apartinut lui Empedocles din Agrigent, care a integrat iubirea, in calitatea ei de principiu cosmologic, antiteticii lui binare. Astfel, la Empedocles, Iubirea, scrisa cu majuscula, devenea o forta cosmica modelatoare a fenomenelor naturii si a materiei, aflata in opozitie cu cealalta componenta a cosmologiei lui antitetice, Ura. Iubirii ii revenea rolul de a unifica "radacinile" sau elementele naturale heterogene, adica pe acelea care apartineau genurilor elementale diferite, patru la numar: focul, aerul, apa si pamantul. Acestea erau agregate sub forma provizorie si omogena a Sferusului. Ulterior, ca urmare a actiunii agentului cosmic opus, Ura, unitatea cvadri-elementala era sparta rezultand tot atatea sfere naturale ale elementelor cate tipuri de elemente ale naturii existau. Prin urmare, Ura avea proprietatea de a separa elementele diferite si de a le reuni pe cele identice.
Se poate considera ca faza unificata a materiei din Kosmos sub forma Sferusului ar corespunde perioadei efective de desfasurare a unui ciclu cosmic, in timp ce etapa dispersata ar corespunde perioadei de disolutie dintre doua cicluri cosmice succesive. In metafizicile hinduiste aceste momente cosmologice sunt teoretizate sub forma conceptelor ipotetice de sarga- ciclul cosmic- si, respectiv, de pralaya- perioada de disolutie universala. Intr-adevar, chiar si incercand sa rationam doar intuitiv, vom fi obligati sa conchidem ca nu avem un corespondent intuitiv actual sau rational al fazei de dispersare a elementelor naturale, acestea existand in lume doar sub forma lor combinata. Afirmatia este cu atat mai indreptatita cu cat cele patru elemente ale cosmologiei lui Empedocles sunt comparabile cu esentele subtile ale naturii, tanmatras, din metafizicile hinduiste, care sunt constituentii micro-fizici ai naturii actuale agregate si pe care o formeaza prin distributia lor inegala in diferitele corpuri materiale.
Desi la Empedocles Iubirea cunoscuse o abordare metafizica, mai exact una cosmogonico-cosmologica, ca forta cosmo-genetica, cat si una ontologica, ca factor unificator al elementelor naturii, acest tip de discurs filosofic nu face apel la iubire, in calitatea ei de sentiment uman, decat in partea lirica a lucrarii On nature, unde Empedocles si-a expus conceptia antitetica. Totusi, filosofia lui poate sa fie considerata ca un principium al discursurilor filosofice despre iubire, chiar daca "iubirea" a fost folosita doar intr-un mod formal si strict nominal, adica intr-o implicatie semantica straina sensului ei lexicografic.
Doar in masura in care subscriem la conceptiile mitologice si cosmogonice atat de frecvent intalnite in antichitate potrivit carora micro-cosmosul uman reproduce intr-un mod fidel macro-cosmosul, atunci, avand in vedere originea psihologica a sentimentului iubirii, s-ar putea acorda sistemului lui Empedocles valente psihologice, insa situarea gandirii lui in cadrul teoretic al filosofiei iubirii ar fi posibila doar intr-un mod formal si vag. Acest lucru ar fi valabil tocmai datorita rolului cardinal jucat de Iubirea din antitetica lui Empedocles in teleologia naturii, fapt care este compatibil cu axioma filosofiei naturii.
Si la Platon iubirea avea sa joace un rol important in economia sistemului sau filosofic, cat timp dialoguri ca Symposion, Lysis si Phaidros aveau drept tema centrala iubirea, respectiv, prietenia sau, in cazul ultimului, frumosul.
In cadrul arhitecturii ontologice, la modul obiectiv, si epistemologice, subiectiv, frumosul, teoretizat atat in dialogul consacrat lui, Phaidros, cat si in Banchetul, ca atribut al lucrului dezirat si iubit sau ca una dintre conditiile catalizatoare ale iubirii, este un concept central. Abordarea filosofica a frumosului se realizeaza, in egala masura, dintr-o perspectiva estetica, etica, morala, epistemologica, ontologica, axiologica, dar chiar si cosmologica. Astfel, asistam la un discurs despre frumos dintr-o perspectiva de teorie a artei cat timp Platon defineste frumosul ca fiind atributul esential al lucrurilor considerate ca fiind frumoase, incepand de la artefacte si de la operele de arta, in general, continuand cu fiintele frumoase, cu profesiile frumoase si terminand cu realitatile inteligibile, Ideile, care, in calitatea lor de prototipuri ale tuturor lucrurilor sensibile, nu pot sa fie altfel decat frumoase la modul ideal, stricto sensu, intrucat acestea sunt modelele transcendente care confera sens si scop tuturor celorlalte specii ale frumosului.
Frumusetea fizica are propria ei obiectivitate subiectiva si relativa, asa cum si Kant considera ca judecatile estetice sau de gust, desi sunt eminamente subiective, poseda totusi o anumita obiectivitate subsumata subiectivitatii lor, fapt care ne determina sa inferam existenta unei facultati de cunoastere specifice acestor judecati, anume facultatea de judecare.
Desi, asa cum afirmau pythagoreicii, frumusetea, atat cea fizica cat si cea inteligibila, pare sa constea in existenta unor raporturi cantitative si calitative intre partile componente ale unui intreg, raporturi consistand intr-o armonie a proportiilor si in simetrii, tocmai intelegerea frumosului in limitele, relativ elastice, ale acestor tipare matematice asigura o oarecare obiectivitate aprecierilor noastre estetice subiective.
Astfel, inca de la nivelul, aparent mai putin relevant din punct de vedere metafizic, al frumusetii fizice se deconspira substratul inteligibil sau arhetipal al frumosului.
Caracterul nomic sau rational al frumosului reiese mult mai clar atunci cand depasim nivelul elementar al frumusetii fizice sau artistice si analizam frumusetea anumitor gesturi si activitati umane, a caror valoare etica, deci frumusete morala, rezida in ele insele.
Mai sus, la nivelul Ideilor, se poate vorbi despre o frumusete suprema, frumusetea in sine sau esenta frumosului. Acest tip de expresie obiectuala a frumosului, care apartine altei realitati, supra-sensibile, adica altui plan ontologic, constituie, pe de o parte, corespondentul arhetipal al tututor formelor sensibile ale frumosului (estetic, etic, profesional, stiintific), si, pe de alta, sursa transcendenta a tuturor lucrurilor din lumea fizica, indiferent de evaluarea lor axiologica, adica indiferent daca se poate institui vreun discurs filosofic care sa le eticheteze ca fiind frumoase.
Prin urmare, aspectele estetice, etice, morale, epistemologice ale frumosului sunt justificate ontologic si axiologic de sursa lor cosmologica care este Ideea. La limita, putem sa gandim o singura Idee, Frumosul in sine, ca origine a tuturor aspectelor Frumosului, atat sensibile, dar si ideatice- a celorlalte Idei de Frumos, care vizeaza areale peculiare ale acestuia, ca Frumosul, Binele, Dreptatea, Libertatea, Adevarul-. Este adevarat ca intemeierea valorica sau axiologica a tuturor speciilor subsecvente de Frumos se realizeaza nu numai cauzal si exterior, prin originarea acestora in Frumosul supra-sensibil, dar si prin valorizarea axiologica a lucrurilor prin ele insele- sau, in termeni hegelieni, validarea axiologica a Frumosului consecvent s-ar realiza atat in sine, prin in-sinele Ideii, cat si pentru sine, prin autonomia existentiala a Frumosului consecvent.
In paranteza fie spus, poate tocmai multitudinii deconcertante a speciilor inteligibile de Frumos- care probabil ca a si stat la baza afirmatiei scolastice potrivit careia fiecare fiinta exclusiv inteligibila sau inger este unic in specia sa, constituind o specie sui generis- care atragea dupa sine necesitatea logica a esseitatii unui umar egal de prototipuri transcendente l-a determinat pe Aristotel sa aserteze conceptele de cauza si de substanta. Iar aceasta deoarece se simtea nevoia rationala de a se unifica din punct de vedere stiintific, al proto-fizicii, a materiei din Kosmos, fapt posibil prin conceptul de substanta- chiar daca ulterior aceasta se clasifica in functie de atributele ei. Notabil in acest context este conceptul aristotelician de cauza, care schimba registrul discutiei platoniciene privitor la cauzalitatea tuturor lucrurilor, transformandu-l dintr-un grup de abordari paralele si complementare pe tematici tinand de domenii diferite ca estetica, etica, epistemologia, ontologia, reunite pe un fundal axiologic, insa lipsite de o teorie cosmologica coerenta, intr-un discurs strict metafizic, in care cosmologia, formulata prin teoria cauzelor, era sustinuta de realitatile ontologice de la care se si pornea demersul metafizic.
Fac aceste completari pentru ca este clar ca aceasta este concluzia subtextuala a teoriei Ideilor a lui Platon, anume necesitatea ca Ideile sa poata sa fie validate cosmologic in calitatea lor de cauze ale realitatilor sensibile, si sa nu cunoasca doar o preeminenta axiologica, acauzala prin ea insasi. Concluzia este aceea ca ontologia lui Platon nu este suficienta pentru a justifica existenta lumii, ei lipsindu-i dinamica cauzala presupusa de o teorie cosmologica pertinenta, aceasta fiind exact ceea ce a facut Aristotel, in Metafizica.
Practic, de pe pozitiile teoriei cauzelor a lui Aristotel, ontologia lui Platon este lipsita de o cauzalitate eficienta si poseda o cauzalitate instrumentala vag definita. Aceasta se datoreaza faptului ca Platon nu dezvoltase o teorie cosmologica si, mai mult, nici nu justificase cosmologic teoria metensomatozei pe care a expus-o in Phaidon, dar care era intriseca teoriei Ideilor, dupa cum nu a adus nicio justificare, oricat de exoterica si de marginala sistemului sau filosofic, existentei lumii fizice. Nu in ultimul rand, la Platon lipseste o continuitate procesuala intre Ideile transcendente, corespunzatoare cauzei formale aristoteliciene si Kosmosul in ansamblul lui, corespunzator cauzei finale a Stagiritului, aceasta datorandu-se poate si faptului ca Platon nu a fost interesat sa elaboreze o teorie coerenta a substantei. La Aristotel, in schimb, discursul devine unul pur metafizic, iar Ideile platoniciene sunt reduse la un set de cauze mecanice si impersonale, incat problematica iubirii este expulzata intr-un colt al sistemului sau, in partea de teologie a Metafizicii, care avea, de altfel, sa determine reinterpretarea medievala a metafizii acestuia ca fiind una esentialmente monoteista si ca reprezentand o gandire filosofica precursoare crestinismului si compatibila cu tezele acestuia privitoare la demonstrarea existentei lui Dumnezeu.




vineri, 4 noiembrie 2011

Fundamentarea Filosofiei iubirii ca disciplina filosofica autonoma, avand conexiuni inter-disciplinare

                                     Introducere
Deficienta fundamentala a tuturor fiintelor este una pe linia iubirii. Aceasta axioma psihologica cu implicatii ontologice este valabila pentru toate regnurile vii ale naturii, nu doar pentru om sau pentru formele de viata ganditoare, in general.
Insa privilegiul fiintei umane este acela ca, fiind inzestrata cu gandire, ea isi poate constientiza si conceptualiza deficitul afectiv constitutiv, devenind astfel, prin inteligenta, capabila sa-si rectifice intr-un mod intentional carenta emotionala fiintiala.
Tocmai de aceea cred ca, in primul rand, se poate afirma ca omul a fost creeat dupa chipul si asemanarea divinitatii. Asemanarea dintre divin si uman rezida in potentialul afectiv al acestuia din urma, si nu in gandirea lui, care nu este decat o anexa a capacitatii lui de a iubi si de a primi iubirea. Asum ca de la un anumit nivel in sus inteligenta umana se dovedeste ca fiind inutila scopului cosmic real al omului, nefacand altceva decat sa-l deturneze de la finalitatea lui adevarata, care nu este aceea de a cuceri Universul fizic, de a se instapani asupra materiei prin cunoastere, Universul fiind, oricum, mult prea mare pentru a putea sa fie inteles si controlat in integralitatea lui. De aceea cred ca situatia celorlalte forme de viata cunoscute empiric de catre om, care sunt circumscrise unui areal natural relativ restrans si care, eventual si doar in cazuri particulare, isi pot excede limitele geografice initiale prin comportamente de tipul migratiei, reflecta intr-un mod foarte fidel caracterul relativ local al tuturor formelor de viata, cat si existenta unei finalitati  non-naturale sau spirituale a speciilor vii, in virtutea careia acestea vietuiesc de fapt.
Ceea ce am formulat mai sus suna ca fiind o argumentare spiritualista sau teologizanta a existentei iubirii, care se vadeste astfel ca fiind teleologia sau finalitatea imanenta naturii, si nu o iluzie indusa de prezenta anumitor substante in organismele vii, care antreneaza aparitia unor efecte fiziologice cu consecinte filogenetice si psihologice.
Probabil ca prin randurile acestea eu incerc sa legitimez existenta filosofiei iubirii, ca disciplina filosofica de sine statatoare, nemarginindu-ma insa sa-i recunosc acesteia autonomia epistemica, ci inscriind-o intr-o conceptie filosofica si metafizica mai generoasa. Pentru aceasta nu va fi suficient sa delimitez granitele teoretice ale acestei ramuri mai putin acceptate ca atare ale filosofiei, insa la fel de vechi ca si gandirea umana insasi, ci va trebui sa ii stabilesc locul in cadrul unui proiect filosofic mai amplu. Consider necesar sa fac acest lucru deoarece o abordare punctuala a filosofiei iubirii ar risca sa o confineze la statutul non-necesar de apendice ale unei activitati umane diferite si obiective, asa cum este cazul esteticii sau al filosofiei religiei care s-au transformat, daca nu au fost astfel de la bun inceput, cel putin prima dintre ele, in discipline teoretice subsecvente artei si, respectiv, religiei. 
Definirea filosofiei iubirii ca fiind doar o teorie o unor stari psihologice si a efectelor lor la nivel individual si social ar creea un cadru explicativ si justificativ esentialmente incomplet pentru intelegerea adevaratei dimensiuni a acestei discipline filosofice, al carei nucleu teoretic poate fi pus in relatie cu filosofia cea mai pura, anume cu metafizica, si nu cu realitatea obiectiva cea mai grosiera si mai uzuala, asa cum indeobste se incearca a fi inteleasa aceasta diviziune relativ anonima a filosofiei, care nu figureaza in niciun tabel multi-disciplinar al acestei stiinte, desi a constituit miza multor abordari filosofice.
Inclin sa opinez ca tocmai filosofia iubirii este aceea care, la nivelul si in conformitate partiala cu metodologia categoriala si alienanta a gandirii filosofice europene, poate sa instituie o abordare metafizica reala a problemei sensului vietii. Prin urmare, filosofia iubirii poate sa constituie fereastra de intelegere a problemelor cardinale ale metafizicii, prin intermediul accentuarii aspectelor soteriologice ale metafizicilor, teoretizate persuadant doar in spatiul oriental, gratie doctrinelor traditionale de tip dharmic.
Insa, ca si in contextele culturale estice, originar indo-pakistaneze, ulterior si extrem-orientale, abordarea chestiunii salvarii individuale se realizeaza dintr-o perspectiva individuala si pragmatica, structural pagana sau non-abrahamica, fapt care ii afecteaza negativ asimilabilitatea in spatiul ideatic iudeo-crestin. Mai exact, implicatiile soterice ale iubirii si ale disciplinei filosofice aferente acesteia iau in considerare, in primul rand, rolul iubirii in cadrul teleologiei naturale si a celei umane, in particular, in calitatea omului de produs evolutiv sau creational de exceptie, capabil sa reflecte intreaga dimensiune metafizica a iubirii. 
Ideea centrala este aceea ca fiinta umana se poate preleva de capacitatea sa superioara de a-si intelege propriile sale procese psihologice si fiziologice si de a le integra finalitatii sale reale, care este una trans-naturala, insa nu si potrivnica naturii. Destinul omului este acela de a se perfectiona pe sine insusi prin existenta, iar iubirea, cat si raportul antitetic existent intre iubire si opusul ei, ura, nu fac decat sa ii ofere- decontextualizand o celebra fraza freudiana- calea regala spre auto-cunoastere. Altfel spus, cunoasterea de sine a fiintelor omenesti s-ar realiza tocmai prin magia onirica a dragostei.
Faptul ca doar experientele amoroase ale omului ii deschid acestuia noi perspective asupra vietii sale si asupra  lumii, in general, vine sa confirme caracterul prioritar al iubirii in economia proceselor psihologice care definesc componenta specifica a omului, gandirea conceptuala.
Asertez, tocmai de aceea, ca iubirii ii revine o functie antropo-genetica si psiho-genetica cardinala, acest sentiment fiind catalizatorul primar al transformarilor psihice cele mai importante pe care le sufera un individ uman pe durata vietii lui. In termeni aristotelicieni, as defini iubirea ca fiind cauza instrumentala a devenirii omului, insa constituind o veriga esentiala in lantul cauzal, indispensabila finalitatii procesului care ar fi viata (intru iubire).
Iubirea are functia de a conferi o forma coerenta si inteligibila tuturor intentiilor umane, natura teleologica a iubirii operand atat la nivelul vietii in ansamblul ei, cat si secvential, prin alimentarea cu combustibilul volitiv-emotional necesar a tuturor actelor umane demne de a fi mentionate la o evaluare retro-spectiva a vietii unui individ.
Doar iubirea pentru cineva sau de ceva determina concretizarea intentiilor umane, aplicabilitatea universala a acestui adevar psihologic fiind valabila in plan profesional, in plan cultural, si nu doar in plan sentimental sau conjugal.
Desi afirmatiile mele pot parea superflue traiesc cu impresia ca acest tip de abordare al problematicii iubirii lipseste din gandirea discursiva a filosofiei, dar si a psihologiei, psihanalizei sau psihiatriei actuale. Totusi, mai degraba aceste ultime trei discipline, avand o rigurozitate mai mare, s-ar parea ca s-ar fi implicat intr-o masura superioara in detaliile de ordin procesual si teleologic ale iubirii, chiar daca mobilele acestora sunt unele strict practice.
De altfel, recunoasterea de catre psihiatrie si de catre psihanaliza a existentei unei forme de psiho-terapie alternative sui generis, si anume a fido-terapiei sau a terapiei prin credinta nu face decat sa-mi confirme afirmatia gradului de angajare mai mare al acestor discipline, cu precadere empirice, in problematica sentimentului princeps al iubirii. Astfel, fido-terapia trebuie sa fie inteleasa ca fiind o variatiune mai accesibila a terapiei prin dragoste, si anume, sub forma iubirii fata de divinitate, asa-numita agape. Insa, desi este mai accesibila culturalmente, terapia prin credinta face apel la o realitate pur teoretica, care nu poate sa fie confirmata empiric decat la nivelul extrem de subiectiv al experientei individuale, fapt care o incapaciteaza sa aiba o valabilitate universala, deoarece nu toti oamenii sunt la fel de credinciosi.
De aceea, terapia erotica, prezentata tacit in tratatele hinduse ale artei sexului si a ale dragostei precum Kama Sutra, si explicit in unele varietati ale hinduismului ca shaivaismul sau, mai ales, Shakta, cat si in Vajrayana sau buddhismul tibetan, dar si in formele de Yoga numite Tantrayoga, poate avea o valabilitate mai mare decat fido-terapia abrahamica. Spun ca terapia erotica este expusa implicit, si nu explicit, in scrierile literare si non-metafizice de tipul Kama Sutrei, spre deosebire de cele metafizice, deoarece scopul prioritar al scriiturilor hedonice ale Kamei Sutra este unul practic, si nu unul soteriologic si metafizic. In fapt, Yoga tantrica, shivaismul sau buddhismul tibetan fac, la randul lor, apel la transcendenta, insa intr-un mod specific dharmic sau oriental, dragostea expresa si efectiva fata de fiinta umana fiind forma de manifestare a acestei devotiuni. Doar ca, spre deosebire de devotiunea iudeo-crestina, analogonul ei oriental nu mai este unul strict religios, ci capata si valente metafizice. In concluzie, terapia erotica sau terapia prin eros, adica prin intermediul dragostei  carnale, constituie o forma de psiho-terapie la fel de viabila ca si fido-terapia. O diferentiere axiologica este imposibila cat timp aceste forme de terapie se desfasoara in spatii culturale diferite.
In termeni platonicieni chiar s-ar putea realiza o ierarhizare a acestor forme de manifestare a iubirii, inferandu-se ca terapia prin credinta este inferioara din punct de vedere cognitiv celei erotice deoarece, daca prima comporta utilizarea formei celei mai elementare si non-conceptuale a cunoasterii, credinta, pistis, cea de-a doua reclama apelul la o forma de cunoastere mai elaborata si conceptuala, care este cunoasterea stiintifica, episteme. Pe de alta parte, cati dintre practicantii orientali ai iubirii/terapiei sufletului prin dragoste fizica vizeaza aspectul stiintific al acesteia? Tocmai datorita faptului ca raspunsul nu este unul foarte multumitor se niveleaza raportul calitativ dintre cele doua forme co-existente, insa de regula in spatii culturale diferite, de manifestare a iubirii ca terapie a sufletului, adica a mintii.

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

I am- epilogue



After that sharply tumble into the plastic spiral pack, Bogdan had few moments when he saw nothing: the complete tearing of the movie of his life. He only felt himself, more exactly, he had the conscience of his own existence, but wasn’t an empty conscience, without any content: he thought only that he thinks without having any support for his thoughts, excepting the thoughts themselves!

It seemed to be another philosophical application taken from Descartes and extrapolated to the reality. Perhaps that he died and just then, when he connected somehow with his body, he took in consideration this variant and brought it on a higher level of probability. Maybe that all which happened to him in the last time and seemed to be so weird were just some events experienced by the ghost of a freshly dead individual. Concreteness of all strange, extremely strange events, which occurred in his life during the previous days or - maybe that would be more accurate said - concreteness belonging to the events which he witnessed, who went through the front of the retina of his mind giving to him the appearance of a physical reality led him in the field of mistakes and only now, when he finally succeeded to come back in yet his former body, he understood what really happened with him.

He understood the truth for the simple reason that his own body became just a carcase and it was no more able to send to him informations through senses. In which regards the notorious light from the end of the tunnel, he must confess that nothing like that was showed to him. Anyway, it passed enough time that this moment of after-life grace, this supposed moment of Godhood, which is assumed to be next to the time of death, to be lost for good. The mind or the spirit, or what would be in fact this mental software which was used by him for putting all these questions and which helped him for relating with the world while he was alive and after that, this persistent mechanism - maybe due to inertia, maybe due to the nature of things - it was all that remained to him. And with it he was free to contemplate the darkness, the deepest psycho-sensorial darkness that he ever met in his life until now… or until then, when he felt that horrific pain, hits and blood, the warmth of veins flowing outward and spreading on the soil together with pieces of meat and bones. Pain, oh, pain, but what happened then to him?

Only now, when he returned in what could be called his former house, he remembered about these things. He haunted bewildered through the city where he lived and he didn’t think, not even for a second, to all these things which were imprinted with bloody letters, his whole body being a necrotic stigma of those events.

Probably that just because of this reason he didn’t remember what happened with his body, with his being. It seems that was a terrible shock, and in the front of such a suffering, so dreadful and complete in its hellish nature, the pure light itself had denied to be shown to him. Or, at least, he didn’t have enough strength or enough time to see it. Through the mental darkness of his mind from now he thought/perceived the darkness where he was drowned. A mental darkness, so strange to the mind, but even stranger to the body which it was no more. Since his body didn’t belong to him anymore, loosing any link with it, the darkness which stretched everywhere around him, and which was the only possible landscape for him in that moment, couldn’t be nothing else than a mental darkness, the darkness of perception from another dimension of space-time. And he didn’t see nothing alike with the poetical twilight from Bardo, the astral realm, about which talked Buddhist sutras or writings, but only a total darkness, showed to the mind and which seemed to contain even the mind itself - the only spark of light from this hellish environment.

He tried to think no more to the terrible pain which caused the early and violent separation between his mind and his young body. He understood that he died and this thing it was enough for the moment. At least he learned, eventually, how situation stands. He was brutally murdered, having though enough time to endure a good part from the torments of Hell: hot drips of sweat going down on his shattering skin, a carcase made from flesh which became bloody and sweaty, and which didn’t succeed to dry its secretions and its wounds because was struck again and again… and again. A hit wiped the testimony of violence stigmatized through another one, making a testimony for a heavier deed, and so on, until was reached the decomposition of the body which still was alive. Then.

The impression was enough powerful to impose him not to think anymore about these events. Immediately, the river of memories was stopped and the unpleasant memories ceased to flow on his mental screen. How strange! Psychology talks about existence of the unconscious where were repressed, like some sediments, our undesirable mental contents, but this distinction, arbitrary, pedagogical and operative, between conscience and unconscious, could have validity beyond life?

Taking account in our inference to the fact that the conscience itself is defined and understood as being a function of the body, therefore, that it belongs to the matter - or that the conscience is nothing more than an epi-phenomenon, physical, of course, as all phenomena - then how could be explained, in these aforementioned conditions, the action of seizure through repression which has been done by mind, as long as him, Bogdan Ermes, was nothing more than mind or something alike? How was possible that a pure mind or a pure reason, disembodied, to function as a mind-body aggregate? It was a thinking subject which could be labeled that being metaphysical using a capital letter, was a true seminar of applied metaphysics, even one of self-referential metaphysics, where the subject and the object of metaphysical reflection are the same, just that Bogdan had no longer his usual opening for this kind of subjects. Not then and there. Not outside of the university frame, not outside to all space-time frames.

Maybe that certain things shouldn’t be thought or said, even less to be done. He felt now more still, standing again in the middle of his darkness. A silent and featureless darkness, but which seemed to him to be a true Paradise in comparison with those flash-backs of his mind dating from few seconds ago. The carnage of his own body it was the most terrible movie-show which the kinetic of his mind had watched until now. Thus, he chosen to hide into the deep and motionless darkness where he had found himself after that tumble in the carcase of his former body.

If he was the captive of this no-man’s-land, of this non-space or non-chamber, how would have said Frank Herbert, then at least here, in this bridge beyond physical realm, he could be safe. Besides, the non-space where he was didn’t seem to threat him, and if could come a danger from somewhere, then that one couldn’t originate than in himself, in his own mind, the only drop of reality from this ocean of nothingness.

He tried to think at something beautiful, at something able to distract him as long as possible from that ludicrous inner movie which was developed between his metaphysical neurons until few minutes ago. How strange it was the fact that, despite being dead and placed outside of the physical space, but also, extremely probable, outside of the time, he never stopped to counter every piece of event using the notion of time! Because he knew that that apocalyptic landscape will come back in his mind, sooner or later, but he wanted to postpone as much as possible the inevitable. As if he would be guilty somehow because of his violent death, and now, that he knew what happened to him, the pay-back time will come, requesting payment for his knowledge or maybe only for the contents of this knowledge, not for the knowledge itself, but for the fiery memories of his former existence!

He had succeeded to think at something pleasant and he remembered when he passed beside that undertaker-shop from Pache Protopopescu Boulevard, and he had seen that girl, about 25 years old. Or maybe that was rude from his part to appreciate her age thus, so exactly and though so approximative! He had looked to her, but she didn’t seem to notice the sweet eyes thrown by Bogdan to her, and after a few seconds the young woman went quickly in the opposite direction. Of course that he didn’t succeed to express his delight while he was too busy looking to that girl, which seemed detached from a super-realistic frame. Once the girl had disappeared from his view, Bogdan begun to feel very bad, becoming dizzy, despite the fact that he had continued to go ahead, as a machine. Thoughts and perceptions became unclear and misty in his mind, loosing the contact with his own body, with outgoing silhouette of that girl, with sidewalk, with noises of the street. He even didn’t know when and how he had arrived in front of the flat in which he had lived. Barely then he woke up. But this happened before Bogdan had realized that he had died. Was the time, the most recent period from his life-non-life, when started to take place all kind of strange things, things that led him here and there, to the morgue of IMM Mina Minovici, where he would have had to dive in himself, in his forgotten earthly carcase, thus achieving the conscience of… death.

Probably that while he haunted on the streets of Bucharest, going to the psychotherapy sessions kept by Lavinia, celebrating his birthday with Stefan, walking through Cismigiu Park or he had taken, from the front of Mihai Viteazu highschool, the cab which supposed to lead him again to the IMM, well, in all these moments, he, Bogdan Hermes, was nothing more or less than a simple ghost or something like that. Quoting from Margueritte Yourcenar:
"all that remains from us, humans, could be defined as being a waste of experience reaching for eternal snows of Himalaya, a snow flake, unrepeatable, always another one, but keeping its immutable essence, which would melt in our hands if we would try to retain it, flake which came from Alaya, the tank which contains all deeds produced in Univers, and which was scheduled to go back there, but just for coming back again, and so on, into apparent eternal space-time spiral." 
He realized, though quite hard, his new ontic condition. And now he stands suspended or blocked somewhere, in no-man’s-land, or, how would be said Immanuel Kant, he stands in the world of noumena, the world of the things-in-themselves, the meta-cosmic and meta-temporal dimension of the things-in-themselves, located behind and beyond of any sensible feature, either a sensible one, either one belonging to the frame of understanding in space and time. He remembered about the supposed testimonies and assumptions made by mediums concerning the after-life conditions of a suicide or of the individuals which had done immoral deeds, of the individuals which had removed the divine truth from their souls through their inhuman actions. Some people had said that noetic waste, or spirits, or their principle of conscience lies suspended for an undefined period of time into a non-space essentially customed, a secured berth of expiation, where they doesn’t and couldn’t do anything else than to think about their anti- and pseudo-divine deeds, deeds which destroyed something which wasn’t made by them and neither was theirs, which annihilated a divine property, sending to death a human body.

Also, in the movie Twin Peaks he contemplated a metaphor of this non-space, a true niche of transcendence with valves in existence, where for those blocked there was reserved a wailing subsistence for an undefined period of time. A place where the laws of space aren’t respected anymore and the time itself flows in a different manner, in each direction and more quickly, but enough slowly to soak with pain every pore of your soul. Maybe even the pain of the deeds which you didn’t make, but which had been assumed by you and for which you had been putted to pay. Or maybe that you did a mistake daring to open that gate of Hell, in the same way in which had done the good man Dale Cooper, for example, that one for which the angel keeps praying.

But him, Bogdan Hermes, what guilt could have him, what kind of sins did possible this experience for him that to be constrained to live in this reign of existence?

He know that nothing from what happens in the world isn’t a non-sense, and he also know that nothing from which he had done while he was alive, while he was a human, wasn't unforgivable. At least, he didn't do any grave enough mistake that to deserve an eternal suffering, concept which seems to be taken from Inferno of Dante Alighieri. But what mistakes had done Beatrice to be sealed in the deepest circle of Avernus? Though, that one was just literature, and even one by the best quality, one which gave reference to the main qualities of human being, one which exposes you, as reader, to the  forks of mimesis and catharsis.

He thinks again at that moment, which even now it seems to him as being so odd, the episode of meeting that girl on boulevard, in the heart of the day, in a neighbourhood full of meanings, meanings belonging both to his personal history and to the history of the country where, for a while, he lived. He had never seen her until then, but he knew that, somehow, would have been possible to meet each other, even that they should had to be together. As an astral signature or karmic bond kept them together. Bogdan felt that this girl was close to him in a spiritual way, and that this girl is more alike with him than most of the people which he had knew in his short life, so close to him that common memories, mutual knowing under the temporary pretext of life had became useless. And though would have been better if he had known her.

With the eyes of mind he saw again that place from the boulevard, buildings and suspended cables, shops and phone booths, but nothing from what he perceived wasn’t identical with what he had perceived then, on his birthday. His first birthday…. enjoyed outside of the usual space and time. Outside of the conventional space and time. He understood that what it was shown to his senses in present is the picture from now, constantly moving, of that piece belonging to the space-time puzzle. A metamorphosis in pictures, having the gift to express the dynamic nature of the world. He just know it. He felt in the depth of his being that he sees that place as it looks now. How? This neither him wasn’t able to answer for himself. Maybe thanks to the power of the disembodied mind, maybe due to the good will of Divinity, anyway, the answer was less important. He had a profound regret, and if he would had tear glands probably that he would started to cry. He felt sorry because of his own death. He was aware - now it was even sure - that there is life after life, an extra-reason for hoping that he will escape from that dead end of nature, place where he was incarcerated for the moment, but, even if he would had the guarantee of a Paradise expecting for him, he wouldn’t succeed to master the deep regret that appeared in his mind. He cried with ecto-plasma tears, or maybe that he cried with tachyonic tears. But it was a state more profound that the most noisy crying from his life time. Wasn’t a crying or a wailing able to wash the retina of his eyes, to clean his sinuses, to burn the ballast of his negative feelings, but was a catharctic crying, which cleaned even his spirit, which gutted and purified the lotus flowers belonging to the deepest self of Bogdan. Belonging to a self which was non-self, and that wasn’t his anymore. He even didn’t know how much it was metaphor and how much it was experience from what he felt. It was a crying which made him lighter, although light he was anyway, a neutrino flake without any physical reference. He felt that if he would succeed to discover the true meaning of his terrible sadness, then he would overcome his state, then he would escape from that cell of non-space and would go where he would have to go immediately after the bounds of his young body were wildly cutted. The undertaker-shop was gone, the whole neighbourhood looked different, but it was obvious that that was the place wherefrom everything begun. He understood that after the last and the most atrocious of hits his body died. Then he had died. The film of earthly memories was broken also, and thereafter he didn’t feel or think anything. The complete darkness covered his eyes until he was projected there, in middle of the street, pushed by an unknown force. But why just there, and precisely on September 22, on his birthday and his death day also? It passed enough time between the moment of his death and his reemergence that the latter had became meaningless. “Maybe this should had to be my destiny, and because I died earlier, I didn’t succeed to fulfill it, maybe even in its essential parts!” thinks Bogdan. “Love is the most important thing, Bogdane!” didn't bother to tell him, Lavinia, the psychotherapist, during their sessions. “This is another reason for which are accepted and practiced so many types of psychotherapy, including therapy through faith, which doesn’t belong to us, psychotherapists, but which is a therapy as any other, having the alternate name of fido-terapy. How otherwise could you explain so called cases of demonic possession, you, as modern and cosmopolitan citizen of this century? Do you believe that those individuals are really mastered by psychic forces from outside of their bodies and which are beyond their control? No way, they have a deficiency in area of love, Bogdane! Our suffering, our pain, including the Buddhist sense of the word for it, is caused by love, by its lack, more exactly! We have, all of us, a fundamental affective and emotional deficiency! You didn’t love yet in the true meaning of the concept, or at least you did not love at the proper vibration and because of that you will not succeed to be truly happy whatever would be your destiny since now, here or anywhere else. Certainly that Lavinia didn't make a mistake regarding thins thing, which otherwise she had guessed from the first place, before she had discovered Eastern metaphysics, and which was known by her probably since she was only a child.

But only now he succeed to feel and understand this fundamental truth. In his life Bogdan needed love, as anyone else after all, but the magnetic power of destiny drew him here, working as a spring. At least now he knows that all these had to happen. If love is the main power from Univers, which can heal everything, then without any question love had drawn him here, even after death, to show him what had to happen in his life, how his life had to look in a fulfilled form. Thinking at this subject he felt how really become lighter, more lighter, as something would emptied him of his content, this of course just for the case where disembodied souls could be considered as being owners of any content, even of an immaterial one. Only now he understood the meaning of the power of love, so praised by the various religions of humankind, so appreciated by the biggest writers, some of them being from the same country with Bogdan. The power of love which makes things and aspects, the Love with capital letters, liberating and creative power.

While feeling of relief grew, the urban picture became darker, the shapes and colors became evanescent, becoming at the first moment more fluid, more intertwined, as in a super-natural kaleidoscope. After that, those shapes and colours merged together producing an amorphous mass of opaque substance which should had to be lost in the dark. When he thought that the movie was broken again, this time forever, a circular hole was opened within that fabric of darkness. A beam of light made visible the space from behind of that eye and thus, watching beyond the fissure, he saw the windows of a flower-shop. The flower-shop, he just knew this - as he also had known, when he was projected by the power of his own thoughts in the place where he met or he had to met on that boy, having no more than 25 years old - that there was the place wherefrom his after-life will continue, as he had known that the flower-shop took the place of the undertaker-shop. He saw bouquets of flowers, including the magnificent China roses, which were so loved by him, flowers next to flowers, bouquets over other bouquets, multicolor, white, yellow or red, orange or violet, shades and main colours, wrapped in plastic or kept in vases filled with water. There were also crowns, were even flowers for weddings or baptisms, the imperial lilies and roses with rainbow shades, flowers extremely different and beautiful in the same time, each of them being unique in their species, as some angels of the vegetal reign. He almost was able to touch them, he almost felt their smell, he almost succeeded to enjoy the miracle of their existences.

Quoting a philosopher, neither him didn't know which of them it was, ‘You can not cease to wonder for the fact that the world exist, even more because would have been possible not to be!’

Thereafter, the shades and the colors became more and more unclear, the shapes joined together composing geometrical structures more complex, and Bogdan knew that the magical moment came to end. The epiphany was finished, but he had the feeling that something more important and more touching will happen. The vortex re-created in space-time will be reabsorbed, willing maybe to desecrate the magical gate which was opened until now. To desecrate it closing it.

Or maybe that, in fact, the special nature of these places and memories is precisely the necessity that they to remain untouched or, even if they are tasted, to be tasted only for a very short moment of time, letting them to preserve their freshness and avoiding in this way their early withering and dieing. But what means few seconds for somebody who is placed within a non-space from behind or from beyond of the world? Maybe that is the counterpart for a few hours, for some days, or maybe for entire years! Anyway, the events happened with a super-natural speed. Therefore, as I said, even this last bond of him with ordinary space and time was erased by the jagged pen belonging to the scribe of fates. Immediately after the gate was closed, a powerful light, irresistible, wrapped him in his whole being, coming from inside, from himself, as would had been always there, just waiting for the proper moment to be discovered and used. Bogdan became one with the light and begun to float in an enchanting décor, antipodal from that in which he lingered until then. Then he had another understanding, another feeling, behind of the physical mind, behind his feelings, beyond his intuition. Then he knew that another chance was gave to him: he will be born again and he will find his happiness this time, because the essence of his being told him that.