Valoarea intrinseca a formelor iubirii

 Prima nuantare erudita a iubirii a fost efectuata de catre Platon, in Symposion, si de abia odata cu teoretizarea facuta in acest dialog diverselor forme de iubire vom fi in masura sa vorbim despre o problematizare a iubirii in intreaga ei extensiune semantica.

 Astfel, odata cu abordarea teoretica platoniciana iubirea este analizata in toate ipostazele sale, carnala, estetica, sentimentala, morala, familiala, cetateneasca, stiintifica, tehnica, religioasa, metafizica. Iar aceasta pentru ca iubirea nu poate sa fie redusa la aspectele sale fizice si emotionale, adica la eros, si nici macar la triumviratul elin precrestin eros, filia, agape. Dimpotriva, iubirea comporta mult mai numeroase acceptii, Platon avand grija sa ilustreze intr-un mod gradat progresul atitudinii umane, care, desi este initial una preponderent instinctuala si sociala, capata ulterior si aspecte morale si cognitive. Prin urmare, avea sa se vorbeasca si despre dragostea fata de anumite profesii, considerate ca fiind expresii ale ideii de Frumos in planul lumii fizice umane. Implicit, aceasta forma a iubirii este una de natura morala, obiectul iubirii in acest caz fiind anumite comportamente omenesti considerate ca fiind nobile si dezirabile. Insa, anumite indeletniciri umane nu se limiteaza la dimensiunea lor morala, comportamentala, ci, datorita faptului ca ele sunt destinate largirii orizontului cunoasterii umane in scopul optimizarii calitatii vietii, ele poseda, deopotriva, un caracter etic si cognitiv.

De altfel, relativa autonomie a tuturor formelor iubirii, determinata de relativa autonomie a fiecareia dintre formele frumosului, este una dintre teoremele filosofiei iubirii. Asadar, la randul lor, iubirea fizica, iubirea emotionala, iubirea familiala sau cetateneasca, dragostea de dreptate, cultul zeitatilor sunt toate forme ale iubirii si care sunt valoroase atat prin ele insele, cat si pentru faptul ca reprezinta reflexii ale unei forme mai profunde de iubire, iubirea Frumosului in sine, care detine atat sensuri metafizice, cat si unele morale.

Aceasta inseamna ca fiecareia dintre formele iubirii i se poate atasa, pe langa sensul specific- sexual, sentimental, comportamental, moral, micro si macro-social, stiintific, tehnic, artistic- si un inteles de fundal, care se regaseste in toate manifestarile sensibile ale arhetipului iubirii, si care are o dubla valenta, morala si metafizica. Implicatia morala este data tocmai de propensiunea catre perfectiune pe care toate aceste ipostaze ale iubirii o tradeaza, in timp ce implicatia metafizica este furnizata de intemeierea axiologica si ontologica comuna acestor ipostaze, anume ideea transcendenta de Frumos.

In concluzie, se poate discuta despre o frumusete de sine statatoare a iubirii carnale, facand abstractie de functia sa metafizica si de maniera in care liantul sexual pune bazele unei morale rudimentare, aceasta rezidand tocmai in calitatea estetica si etica, in amprenta arhetipala posedata de dragostea fizica, ca expresie factuala sau ca verbalizare extra-lingvistica a ideii de Frumos.

Intr-un mod similar, se poate vorbi despre o frumusete sui generis a dragostei in forma sa socializata si socializanta care este filia, o varianta a dragostei care cimenteaza relatiile sociale, stand la baza organizarilor umane.

Analog, exista o frumusetea interna continuta in actul iubirii familiale, probabil cel mai frumos element caracteristic animalelor gregare fiind coerenta grupurilor sociale matriarhale si patriarhale, ambele variante ale organizarii sociale de baza, familiale, fiind mentionabile in istoria speciei noastre.

De asemenea, trebuie sa fie enumerata si frumusetea caracteristica amorului in forma lui conceptualizata, specific umana, care este dragostea emotionala, dragostea ca sentiment, in cazul careia puritatea sentimentelor este aceea care confera acestei forme a iubirii autonomia axiologica, chiar inaintea dependentei sale morale si cognitive fata de prototipul transcendent al Frumosului in sine.

Dragostea de dreptate, in calitatea ei de simt al justitiei, este o expresie preponderent inteligibila a iubirii, in vreme ce agape, adica dragostea fata de zeitati, este deja o manifestare extrem de intelectualizata a tendintei catre absolut, fiind aproape complet privata de coloratura sensibila care marca celelalte ipostaze mundane ale iubirii. Doar caracterul politeist si antropomorf al pantheonului elin facea ca agape sa mai comporte inca aspecte sensibile, de natura pragmatica si adaptativa, intrucat comportamentul religios, ca manifestare sociala si individuala a gandirii religioase, reprezinta o modalitate de raportare a omului fata de natura guvernata de instinctul de auto-conservare. Insa aceasta problema cunoaste o partiala rezolvare, sub aspectul ei formal, in cazul comportamentelor religioase monoteiste, definitorii religiilor abrahamice, unde intreaga tensiune mentala dispersata catre personificari ale unor forte si elemente ale naturii este unificata in atitudinea religioasa iudeo-crestina, avand drept tinta un principiu justificativ al lumii unic, asa cum si ideea de Frumos este una singura.

Dragostea fata de cunoastere, asa cum am aratat mai sus, tradeaza, la randul ei, un impuls intelectual extrem de nobil, investit cu propria lui valoare morala.

Intreaga pledoarie expusa anterior nu face altceva decat sa invedereze autarhia axiologica a tuturor formelor iubirii, chiar si a celor mai grosiere dintre ele.

Nu cred ca un expozeu, nici macar unul extrem de suplu, de tipul unui excurs, avand drept subiect filosofia iubirii poate sa ignore religia si filosofia crestina, care sunt doctrine ale iubirii, indiferent de argumentarile de ordin cosmologic sau ontologic care vin sa le sustina din punct de vedere stiintific si care nu sunt din cele mai convingatoare.

De altfel, Hegel, prin intreaga lui filosofie dialectico-speculativa si, in special, in lucrarea Prelegeri de filosofie a religiei, a suprins exemplar rolul central al iubirii in cadrul activitatilor umane, situand religia pe o pozitie extrem de elevata in cadrul procesului devenirii Ideii. Religia crestina era faza penultima din cadrul procesului natural, antitetic, prin care ideea se revela pe sine insasi siesi, prin mijlocirea spiritului uman subiectiv. Chiar si ultima faza a procesului deconspira o abordare a dialecticii naturii din perspectiva religiei, stabilita ca punct arhimedian. Afirm aceasta deoarece aceasta etapa era denumita momentul religiei absolute, realizat prin intermediul cunoasterii conceptuale.

Hegel are deci meritul de a fi ilustrat intr-o maniera consecventa sistemului sau de gandire modalitatea in care, in cadrul unei comunitati religioase, omul ajunge la o comuniune cu divinitatea, denumita de el conciliere esentiala. Aceasta exprima exact valoarea intrinseca a lui agape de care discutasem mai sus, reamintindu-mi totodata ca orice demers teoretic de fundamentare epistemica a unui domeniu ca cel al filosofiei iubirii nu poate sa faca abstractie tocmai de contributia hegeliana, in particular, si de religiile abrahamice, in general. Implicit, daca mi-as continua demonstratia facand hermeneutica biblica sau prezentand religiile umanitatii nu cred ca m-as abate de la scopul activitatii mele, desi este evident ca nu intentionez sa faca asa ceva, abordarea mea incercand sa legitimize in primul rand din punct de vedere metafizic filosofia iubirii.