Cuvantul

 Putem, oare, sa avem proprietatea asupra rostirilor noastre chiar si atunci cand stapanim sensul acestora, contextele adecuate utilizarii lor, etc? Este o discutie nesperat de fecunda!

De ce? Pentru ca de indata ce toate exigentele de ordin logico-lingvistic ale unui enunt sunt intrunite, anume:

 (1) exigenta de ordin fizic, care poate sa fie fonetica (daca este un enunt vorbit- verbal), scriptica sau vizuala (daca este un enunt scris);

 (2) conditia de ordin gramatical, adica aceea care rezida in completitudinea si corectitudinea gramaticala a enuntului;

 (3) conditia de ordin logic, anume ca enuntul sa fie racordabil sau sa se poate referi la o situatie a lumii in care traim sau sa prezinte/normeze ceva coerent si inteligibil,

ei bine, dupa ce toate aceste cerinte au fost satisfacute, tot mai ramane un element esential al enuntului:

 (3') relatia lui dinamica cu domeniul natural (ontic, cum mai spunem in filosofie), ceea ce s-ar putea intelege ca fiind raportul dintre domeniul lingvistic si cel natural; dintre limbaj si realitate. Doar enunturile stiintelor naturii sunt propozitii cu sens, cf lui Wittgenstein, insa doar cat timp facem aluzie la functia lor cognitiva. Insa, daca dorim sa expunem toate tipurile de enunturi care fac parte din practica lingvistica si au valoare de comunicare, atunci ne vom indeparta de canoanele epistemologice ale lui Wittgenstein, si vom include, alaturi de enunturile stiintelor naturii si pe omoloagele lor comune, altele decat non-sensurile, atat timp cat acestea au o valoare dialogala reala.

Doar aceste categorii de enunturi pot sa aiba o relatie dinamica si constructiva cu realitatea, in masura in care o descriu, respectiv, transmit informatii si intentii. Nu intamplator Ludwig Wittgenstein clasificase enunturile- propozitiile in sens logic- matematicii si ale logicii ca fiind propozitii lipsite de sens, si aceasta intrucat ele sunt auto-suficiente si independente in veridicitatatea sau falsitatea lor de faptele lumii in care au fost produse. Altfel spus, limbajul formal este auto-continut datorita proprietatilor logice ale operatorilor lui, propozitiile lui fiind tautologice cat timp isi respecta statutul de formule, constituind un alt domeniu, cel formal, independent in existenta lui de lumea fizica, dar care totusi le-a gandit prin elementul formalizant si simbolizant al materiei care este mintea.

Se pot da exemple foarte facile in privinta tuturor straturilor unui enunt, bunaoara, exemplul pentru stratul primar, fizico-chimic sa-i spunem, prin analogie cu domeniul fizic.

Aici am avea ca exemplu (pozitiv) propozitia din limbajul natural: 'adffgjj'. In faza asta a analizei, continutul lexical este mai putin important, de fapt, acesta este un nivel strict teoretic si structural, lipsit de corespondent obiectiv.

Apoi urmeaza nivelul secundar, cel gramatical, care trebuie sa fie o propozitie sau o fraza corecta si completa gramatical, sensul nefiind necesar in acest stadiu al reconstituirii actelor de vorbire sau, general vorbind, a enunturilor. Din pacate, multe dintre enunturi raman in acest stadiu, devenind non-sensuri, adica avortoni lingvistici. Sunt totusi exceptii in care enuntul respectiv nu reprezinta o propozitie deoarece nu poseda niciun predicat, insa el poate sa aiba o valoare de comunicare, fapt care se va observa de abia la nivelul ulterior, primul in ordinea producerii actelor de vorbire.

Exemplul ar putea sa arate astfel: 'Eu sunt.', el fiind valabil pentru propozitiile complete si corecte gramatical, deci pentru acele propozitii care pot sa fie si enunturi ale stiintelor naturii, dar si enunturi dialogale. Insa 'eu sunt' este inca un schelet, un embrion lingvistic daca este luat ca atare, rupt de orice context lingvistic posibil. El capata sens de abia dupa ce va fi pozitionat intr-o situatie apartinand lumii in care traim sau unei lumi posibile oarecare, adica de abia dupa ce va fi subscris unui context factual logic posibil, care sa satisfaca conditia a treia, cea de ordin logic. Nu intamplator, Wittgenstein, atunci cand isi expunea teoria izomorfismului structural (procesual) dintre lume si limbaj, spunea ca primele doua niveluri ale limbajului, asemeni primelor doua niveluri ale realitatii, nu sunt exemplificabile, tot asa cum particulele subatomice nu sunt localizabile si databile spatio-temporal si masurabile, deopotriva, as adauga eu.

Exemplul pentru subcategoria de enunturi gramaticale care nu satisfac conditiile de a fi propozitie poate sa fie o interogatie, o afirmatie, o exclamatie si, in general, orice enunt integrabil intr-un dialog sau chiar monolog. Diferenta intre acesti "ioni liberi" de ordin lingvistic si "atomii degenerati" care sunt propozitiile corecte si complete gramatical, dar fara sens, consta in aceea ca primii pot sa genereze enunturi cu sens pe treapta urmatoare, aceea a procesului comunicarii si numai acolo.

Urmeaza nivelul tertiar, cel de ordin logic, atunci cand o propozitie este inserata unei realitati concrete, devenind astfel coerenta si inteligibila. Este momentul cand structura fonetico-gramaticala sau scriptico-gramaticala este atasata unei situatii de fapt, devenind structura logica, parte a limbajului natural si, implicit, formalizabila si convertibila intr-o parte a limbajului logic.

Exemplul putand fi acela al lui 'Eu sunt.' rostit intr-un context dat, "eu sunt" ca raspuns, "eu sunt" ca o constatare, "eu sunt" ca revelatie, "eu sunt" ca negatie a non-existentei subiectului rostitor, "eu sunt" ca negatie implicita a unei interogari, etc. Acest exemplu are meritul de a fi valabil si ca propozitie cu sens a unei stiinte particulare oarecare, fiind, de exemplu, un exemplu de propozitie existentiala in logica, dar si ca paragraf al unui dialog, chiar ca propozitie introductiva, daca este formulat ca o interogatie. Doar ca din punctul de vedere al completitudinii gramaticale un enunt nu trebuie sa fie o propozitie gramaticala, motiv pentru care "eu sunt" poate sa fie redus la "eu", cu conditia unei minime completitudini ortografice posibile prin atasarea unui semn de punctuatie.

Toate aceste elemente alcatuiesc componenta locutionara a unei propozitii.  Ele constituie propozitia sau rostirea (intr-un caz minim) din punct de vedere gramatical si, respectiv, propozitia (enuntul), din punct de vedere logic. Acesta este nivelul semantic sau de sens al enunturilor.

Apoi urmeaza nivelul intentionalitatii sau al fortei ilocutionare a unei propozitii,  prin aceasta intelegandu-se puterea incubata in logos-ul respectiv, de ceea ce poate si eventual se si vrea ca propozitia sa modifice in cadrul realitatii, cu sau fara intentia vorbitorului.

In fine, in functie de efectele reale pe care ea le exercita asupra auditorilor, vorbim despre forta ei perlocutionara si, corespunzator, despre componenta perlocutionara a unei propozitii.

E posibil ca intentia mea, ca vorbitor, atunci cand am spus: 'Eu sunt.' sa fi fost aceea de a imi confirma identitatea, insa un auditor (cititor) sa inteleaga altceva. Deci, daca elementul ilocutionar al lui 'Eu sunt' vizeaza, din punctul meu de vedere, o confirmare identitara, intrucat forta ilocutionara globala a enuntului/propozitiei este mult mai mare, si variabila in functie de context (prin context intelegand auditorii, calitatea acestora, relatiile lor cu mine, realatiile lor reciproce, cadrul in care se face rostirea; elementele tinand de limbajul non-verbal ca mimica si gestica; elementele non-lingvistice tinand de limbajul para-verbal precum modulatia vocii, intonatia, accentul, ritmul, etc) auditorul poate sa inteleaga altceva sau si altceva decat ceea ce am intentionat eu, ca rostitor. Poate sa fie vina mea, insa se prea poate ca mesajul sa nu fi fost decodificat potrivit intentiei mele si potrivit compozitiei ilocutionare de suprafata acestuia sau ca nivelul ilocutionar de superficial sa nu fi fost in conformitate cu intentia mea, etc. Prin nivelul ilocutionar de suprafata inteleg  tendinta perlocutionara cea mai preagnanta a enuntului, determinata de in special de elementele para-verbale ale rostirii, adica de modalitatea adresarii.De regula, vorbitorii isi modeleaza si moduleaza enunturile asa incat ele sa le maximizeze sansele de a obtine efectele (perlocutionare) dorite, insa nu este obligatoriu ca acest lucru sa aiba loc.