Sydonay

Sydonay, originally uploaded by Sydonay.

Forţa cuvântului

Toate inovaţiile care au vizat introducerea de noi forme de logică au constat, aşa cum era firesc, de altfel, în inventarea de noi specii de logici formale sau matematice. Astfel, logicii clasice bivalente, aveau să i se adauge fie diverse tipuri de logici polivalente, cu trei, patru sau mai multe valori de adevăr, fie logici subsumate domeniului logicii bivalente, dar care lucrau cu alţi operatori, aşa cum este cazul logicii deontice. Însă toate aceste tipuri de logică au în comun forma simbolizată, matematică de expresie şi care transpune limbajul natural, aparţinând diverselor limbi vorbite, în limbajul său formal, simplificator. Aceste tipuri de logici se mai numesc, după forma sau facultatea de cunoaştere aferentă lor, logici ale intelectului. 

 Alături de ele există logica raţiunii, o facultate de cunoaştere care se exprimă discursiv sau lexical şi al cărei limbaj este, prin urmare, mult mai uzual, nefiind altul decât limbajul cotidian, al diverselor limbi vorbite sau chiar moarte. Logica raţiunii este logica ale cărei propoziţii se validează pe baza regulilor gramaticale, sintactice, semantice şi ortografice, reguli care, asemeni legilor logice ale logicilor formale matematice sunt auto-suficiente, asigurând expresiilor coerentă şi inteligibilitate chiar şi în absenţa unui corespondent concret la acestora. Altfel spus, referinţa ontică nu este necesară logicii lexicale a raţiunii, însă, cel mai adesea, logica raţională cu limbajul asociat ei au în vedere o referinţă ontică, având în vedere funcţia practică, de comunicarea a unor informaţii concrete, a limbajului raţional. Este evident însă că acest limbaj, fiind auto-suficient,  poate excede facil limitele lumii fizice în care şi pentru care a fost construit generând aporii inferenţiale din cele mai variate, disputele scolastice despre îngeri şi universalii fiind dintre cele mai elocvente exemple în aceste sens. Limbajul raţiunii oferă surse continue de paralogisme şi paradoxuri, a căror formulare este corectă gramatical şi, uneori, chiar curentă în practica lingvistică. 

Limbajele naturale care sunt, de fapt, limbajele raţionale, sunt acelea în care se formulează, dar se şi constituie, teoriile semantice. Astfel, analizând relaţia sens-referinţă, numită în unele contexte şi relaţia conotat-denotat, vom observa că un limbaj natural oarecare încearcă să dea seama de un obiect fizic referindu-se la el sau denotându-l. Obiectul la care se va referi limbajul se numeşte referinţă sau denotat, iar modul de realizare a actului referinţei este expresia limbajului natural, în timp ce sensul obiectului exprimat prin limbaj, neformulat explicit prin expresie, însă conţinut implicit în ea, prin definiţia cuvintelor care formează expresia, va defini obiectul respectiv. De exemplu, expresia ‘casă’ se va referi prin actul referii/denotarii- care poate să fie o verbalizare, o ostensiune, o inscripţie- la obiectul (concret) casă, care astfel va fi referinţa expresiei. Sensul expresiei ‘casă’ va fi dat însă de definiţia acestei expresii mono-lexicale, adică, ceva de genul: spaţiu acoperit, constituit din fier-beton sau cărămidă, cu deschideri prevăzute cu geamuri, utilizat de oameni pentru a locui. Problemele ţinând de polisemantismul sensului, în opoziţie cu stabilitatea sau monovalenţa referinţei sunt secundare, şi ţin de anumite dezvoltări fireşti ale semioticii, teoria semnelor, a cărei ramură este şi semantica, ele neavând importanţă în acest context.

 Limbajul formal matematic al intelectului a fost creeat în scopul de a verifica corectitudinea limbajului natural lexical al raţiunii, procesul prin care expresiile ultimului sunt trasformate în formule ale primului numindu-se formalizare. Însă, deşi aparent dependent în geneza lui de limbajul raţional, limbajul intelectual este, la rândul lui, auto-suficient. El se auto-validează prin legile lui logice, aşa cum limbajul raţional se verifică  sau se explică pe sine prin regulile lui gramaticale, dar se şi întemeiază/justifică prin relaţia sa de corespondenţă cu obiectele fizice sau faptele la care se referă.

 Însă limbajul formal îşi pierde valoarea de comunicare bazată pe denotare şi pe sensul expresiilor rămânând o formă de confirmare a corectitudinii limbajului natural, pornind de la premisa că acesta nu eşuează în a-şi îndeplini funcţia de denotare prin expresii posesoare ale unor sensuri. Dacă limbajul natural aberează, fie, în termenii lui Wittgenstein, prin non-sensuri ale simţului comun, adică prin verbigeraţii, salate de cuvinte, fie prin non-sensuri filosofice, care sunt paradoxurile logico-lingvistice, atunci limbajul formal îşi pierde calitatea de garant al veridicităţii limbajului natural. În astfel de cazuri el lucrează în gol, fapt care-i relevă o dată în plus relativa automonie. Totuşi, deşi este lipsit de valoarea comunicaţionala a celuilalt, limbajul formal ne arată că poate exista. Dacă totuşi dorim să vorbim despre un sens şi o referinţă a limbajului formal, atunci, ignorând descendenţa şi dependenţa acestuia din limbajele naturale lexicale, şi considerându-l în sine, adică exact cum nu ar trebui să procedăm în conformitate cu simţul comun, atunci, propoziţiile şi predicatele care sunt interconectate prin operatorii logici în cadul unor formule bine formate sunt, chiar ele, referinţele acestui discurs formal, referirea/arătarea se va efectua prin operatori logici, iar sensul va fi întotdeauna acelaşi deoarece formulele logicii sunt în toate cazurile tautologii, legi logice, care nu pot să fie altfel decât adevărate şi care se confirmă unele pe altele prin seturi de definiţii care le echivalează mutual.   

Astfel, prin forţa argumentelor, sunt condiţionat să apelez la Wittgenstein. Tocmai datorită faptului că logica intelectului şi limbajul formal ţin de un strat mai profund al minţii, mai apropiat de gândirea psihologică, asta în pofida tezei lui Frege potrivit căreia logica nu este reductibilă la psihologie, limbajul formal ne permite să exemplificăm, fie şi pur grafic, ceea ce ar trebui să constituie ‘celălalt echivalent’ al izomorfismului structural existent între limbaj şi lumea fizică pe orizontala speculară sau în situaţia relaţiei de interdeterminare a constituenţilor mai adânci ai realităţii şi ai limbajului, aceia care nu ajung să fie percepuţi de organele senzoriale şi înţeleşi- legaţi laolaltă într-un concept- de intelect şi analizaţi de semiotică. Wittgenstein aserta teza unei perfecte corespondenţe sau synergii între limbaj, că reprezentare teoretică a realităţii, şi aceasta din urmă. Identitatea de structură şi de dinamică, adică identitatea procesuală, care făcea ca fiecare fapt material să aibă un corespondent lingvistic, era numită izomorfism, mai exact izomorfism structural sau relaţie izomorfică. Dar, dacă întâiul termen este incomplet, cel de-al doilea este ambiguu, expresia ce mai adecvată fiind aceea de izomorfism procesual, şi nu neapărat din considerente buddhiste. Dacă doctrina buddhistă a co-producerilor condiţionate susţine, în esenţă, acelaşi lucru, asta este o întâmplare fortunată- deşi, pe de altă parte, este bine-cunoscut faptul că Wittgenstein l-a citit pe Schopenhauer care a fost unul dintre cei mai valabili promotori ai doctrinelor dharmice în Europa, ai buddhismului şi ai vedantismului, adică a exact a acelor doctrine care surprind cel mai bine esenţa absolutului, anume într-o manieră monistă. 

 Prin urmare, la baza limbajului stau numele, potrivit lui Wittgenstein, care se grupează formând propoziţii atomare şi care, la rândul lor, formează propoziile compuse, totalitatea propoziţiilor compuse alcătuind limbajul. Celor patru niveluri lingvistice le corespund patru niveluri fizice: obiectele, stările de lucruri atomare, faptele sau stările de lucruri moleculare şi lumea. Se observă terminologia logicistă utilizată pentru denumirea nivelurilor lingvistice şi cea de inspiraţie ştiinţifică utilizată pentru denumirea omoloagelor lor reale, însă sensurile avute în vedere sunt diferite de cele din logica  clasică, izomorfismul vizând relaţia dintre limbajul lexical şi lume.

 Obiectele sunt non-exemplificabile şi ele sunt un ceva care este ca şi cum nici nu ar exista pentru noi, deşi ele sunt efectele primare ale realităţii psiho-senzoriale, în schimb numele, ca semne pentru ceva al cărui condiţie nici nu o cunoaştem de fapt, nu sunt exprimabile sub nicio formă, sau sunt exprimabile doar în măsura în care sunt (gândite) realităţile pe care le-ar defini, iar ele sunt gândite doar în măsura în care sunt, ceea ce înseamnă că nu prea suntem în măsură să ne facem un concept care să le definească în absenţa unui corespondent ontic al lor.

  Stările de lucruri atomare şi respectiv, propoziţiile atomare, ţin de un nivel de complexitate ontologică/fizică şi, respectiv, lingvistică superior şi decisiv încât să putem vorbi despre un domeniu al experimentabilului şi, implicit, al exprimabilului. Însă, stările şi propoziţiile atomare ţin de domeniul posibilului constituind tot cee ce ar fi logic posibil să se întâmple şi să reprezinte obiectul vreunui discurs, şi de abia faptele şi propoziţiile compuse ţin de ceea ce a avut loc sau se întâmplă acum în lume. Prin urmare, diferenţa dintre ‘atomar’ şi ‘molecular’, în contextul  lui Wittgenstein, ţine de axa posibil-actual şi nu de cea simplu-compus, cum se întâmplă în relaţia dintre nume şi propoziţiile atomare şi, respectiv, în cea dintre obiecte şi stările de lucruri atomare. 

 Extrapolarea următoare mi se pare astfel coerentă şi inteligibilă: numele sunt semne, iar semnele sunt constituente ale limbajului natural, dintre care literele sunt cele mai elementare, însă numele, în accepţia lui Wittgenstein, însemnau chiar mai puţin de atât,  deci, de ce nu le-am considera ca fiind componente microfizice ale limbajului? Oricum, această descompunere analitică are sens doar din perspectiva relaţiei limbajului cu lumea fizică, a izomorfismului. Iar în lumea fizică, toate faptele, care întâi sunt doar potenţiale, sunt constituite din obiecte, de asemenea, transcendentale şi non-exemplificabile, care stau cumva, nimeni nu ştie exact cum, la baza stărilor de lucruri atomare. Iar dacă numele, ca şi echivalenţi ai obiectelor, care nici ele nu sunt concrete, ar fi semnele din categoria formulelor limbajului logic formal, atunci acestea s-ar confirma, într-adevăr, ca fiind lipsite de sens, chiar dacă ar creea formule bine formate cu ajutorul operatorilor logici, aşa cum spunea chiar Wittgenstein despre formulele logicii şi ale matematicii. Numele nu privesc propoziţiile ştiinţelor naturii pentru motivul că ţin de un domeniu sublexical, corespunzător unuia microfizic în plan fizic. Şi cum afirmasem anterior că sensul unei propoziţii a limbajului formal- şi nu a celui natural, care era dat a priori- este totuna cu valoarea lui de adevăr- spre deosebire de propoziţiile limbajului natural- iar această valoare de adevăr nu poate să fie alta decât adevărul, deoarece toate propoziţiile logicii sunt tautologii, logica fiind auto-conţinută şi indiferentă faţă de veridicitatea propoziţiilor limbajului natural, rămâne să conchid că analogia mea se dovedeşte valabilă. Deci, propoziţiile logicii conţin adevărul in potentia, neexprimat şi neexprimabil în afara sistemului, şi sunt lipsite de sens pentru faptul că nu exprimă adevărul într-o formă empirică, ci doar într-una circulară şi formală, auto-conţinută. Adevărul poate să fie dezvăluit şi într-o transcendenţă micro-fizică şi sublexicală, iar ceea ce transmit structurile inter-conexate şi tautologice ale logicii, dincolo de a constitui limbajul formei de cunoaştere numită intelect, este aceea că adevărul preexistă constitutiv, înainte de a fi evidenţiat epistemologic, în însăşi structura oricărei legi logice, ceea ce înseamnă că el este implantat în structurile dinamice ale facultăţilor logice ale minţilor noastre, existând, structural, o propensiune către adevăr care predetermină şi formele mai organizate şi, surprinzător, mai realiste ale limbajului, adică limbajul lexical, acesta instituindu-se că discurs numai în măsură în care apare un obiect al discursului.

Lumea	Limbajul
Starile de lucruri compuse- faptele	Propozitiile compuse
Starile de lucruri atomare- faptele posibile	Propozitiile atomare
Obiectele	Numele

I will show you also a sweet dream, next night!

Limbajul vazut prin grilaj stiintific

La scoala am studiat la un moment dat A puzzle about beliefs de Kripke. Nu se poate gasi decat in limba engleza, insa doresc sa reproduc ce mi-a ramas pe teava din cele discutate acolo. Era o chestie interesanta legata de modul in care desemnam, prin limbaj, anumite locuri, persoane, situatii, etc. O facem folosind termenii singulari, adica numele proprii si descriptiile definite. Clasificarea asta din filosofia limbajului cred ca a inceput cu Russell, mentorul lui Wittgenstein, insa mie mi se pare interesanta ca exercitiu de gandire, pur si simplu. Doar cateva etichete tehnice, altele decat cele din gramatica, sunt necesare.
Ideea e ca numele proprii nu au sens, ci doar denotat, denota ceva, un oras, de exemplu. Insa numele orasului are sens doar la nivel lingvistic, doar cat timp stim ca el sta pentru acel oras, cuvantul ca atare, 'Bucuresti', de exemplu, este, altminteri, lipsit de sens. Descriptiile definite au insa atat sens cat si denotat. Ele nu numai ca denota ceva ce exista sau a existat, dar au o valoare semantica per se. 'Vecinul meu, barbat, de 30 de ani, bucurestean', toate aceste elemente lexicale vin sa intregeasca imaginea unei persoane reale, avand inteles nu numai cu privire la ceva sau la cineva, dar si prin ele insele. Tocmai de aceea este nevoie de o lista atat de lunga pentru a descrie un denotat pe baza lor. Tocmai de aceea nici nu se poate spune ca exista o descriptie definita exhaustiva. Tocmai de aceea obisnuim sa botezam evenimentele, persoanele, lucrurile, deoarece descriptiile definite nu pot sa fie nicicand definitive.
Cu niste instrumente atat de aproximative automat ca apar o serie de probleme in intelegerea limbajului, accentuate de teoria lumilor posibile, de existenta paradoxurilor logico-lingvistice.
Insa chiar daca ne limitam in a exemplifica ceea ce se poate intampla pe baza distinctiilor sens-denotat si nume proprii-descriptii definite pot sa apara nenumarate controverse insolubile.
Ca in exemplul lui Kripke privitor la una dintre aplicatiile teorii descriptiilor definite. Daca e s-o luam la modul ostensiv, 'London' e unul singur, capitala Marii Britanii. Insa daca vrem sa ne facem o imagine efectiva despre acel loc vom folosi descriptiile. Un tip are acces la o serie de informatii privitoare la 'London', pe care le preleveaza din diverse surse. Tipul este francez. El obtine aceste date de la prieteni, din filme, din presa scrisa, de pe Internet. Pe baza acestor surse X obtine o colectie de date despre London. Suma lor constituie o descriptie definita a acelui obiect. De regula, descriptiile alternative nu au cum sa fie contradictorii, cel putin nu in partile lor esentiale, ele vin sa se completeze una pe alta. Asta inseamna ca X detine o descriptie oarecare despre London, una din cele care circula prin mintile majoritatii non-londonezilor.
Intr-o buna zi insa frantuzul ajunge la London si are parte de o experienta total diferita continutului descriptiei pe care si-o facuse despre acel loc. Sta undeva la periferia orasului si are parte de o experienta contrarianta. Nici macar faptul ca London-ul este un oras anglofon nu mai ii este atat de clar, daca ar fi sa se bazeze pe experienta lui personala. In cartierul in care avea sa locuiasca pentru o perioada se vorbeau araba, spaniola, anumite limbi est-europene, chiar si franceza lui materna, incat aproape ca nu ar avea motive sa considere ca engleza era idiom-ul dominant prin partile locului. Comparand, dupa intoarcerea in Franta, cele doua descriptii-descrieri ale London-ului ar avea motive sa creada ca London-ul stiut de el pana la plecarea lui intr-un loc numit London nu este deloc acelasi cu cel trait/vazut acolo. Se pune intrebarea fireasca unde a fost X in acel timp si cat de eficiente sunt descriptiile in limbajul nostru? Ideea care se detaseaza de aici este aceea ca descriptiile au o arie de acoperire neasteptat de restransa, ca ele sunt eficiente cel mai mult in contexte determinate, si ca, pana la urma, numele proprii sunt mai eficiente, in pofida lipsei lor de sens si a dependentei lor totale de context. De fapt, daca folosim nume proprii reusim sa fim eficienti, sa comunicam, si inca in timp util, pe cand atunci cand uzam de descriptii incepem sa divagam, sa facem si judecati, evaluari, etc, incetand sa mai comunicam. Ceea ce prezinta Kripke aici este un puzzle de convingeri despre ceva, pe baza caruia s-ar putea constitui sau nu o imagine corecta despre acel ceva. Pe baza carora ar putea sa fie definit acel ceva, iar cele doua seturi de insusiri ar putea chiar sa se completeze total in cazul in care nu au elemente contradictorii majore, ori, chiar daca acestea apar, ele nu sunt ireconciliabile. Cum este cazul limbii/limbilor vorbite de locuitorii London-ului. Cat timp printre limbile auzite la fata locului se numara si engleza si cat timp si alte elemente divergente pot sa fie rezolvate, ca atunci cand folosesti disjunctia inclusiva in locul celei exclusive, sau 'sau'-ul cu sensul de 'si', atunci am avea de-a face cu un puzzle care poate sa formeze, pana la urma, o imagine unica. Dupa cum, la fel de bine, pot sa fie doua cadre diferite.

Tweet this!
go back to the main page

Cuvantul

 Putem, oare, sa avem proprietatea asupra rostirilor noastre chiar si atunci cand stapanim sensul acestora, contextele adecuate utilizarii lor, etc? Este o discutie nesperat de fecunda!

De ce? Pentru ca de indata ce toate exigentele de ordin logico-lingvistic ale unui enunt sunt intrunite, anume:

 (1) exigenta de ordin fizic, care poate sa fie fonetica (daca este un enunt vorbit- verbal), scriptica sau vizuala (daca este un enunt scris);

 (2) conditia de ordin gramatical, adica aceea care rezida in completitudinea si corectitudinea gramaticala a enuntului;

 (3) conditia de ordin logic, anume ca enuntul sa fie racordabil sau sa se poate referi la o situatie a lumii in care traim sau sa prezinte/normeze ceva coerent si inteligibil,

ei bine, dupa ce toate aceste cerinte au fost satisfacute, tot mai ramane un element esential al enuntului:

 (3') relatia lui dinamica cu domeniul natural (ontic, cum mai spunem in filosofie), ceea ce s-ar putea intelege ca fiind raportul dintre domeniul lingvistic si cel natural; dintre limbaj si realitate. Doar enunturile stiintelor naturii sunt propozitii cu sens, cf lui Wittgenstein, insa doar cat timp facem aluzie la functia lor cognitiva. Insa, daca dorim sa expunem toate tipurile de enunturi care fac parte din practica lingvistica si au valoare de comunicare, atunci ne vom indeparta de canoanele epistemologice ale lui Wittgenstein, si vom include, alaturi de enunturile stiintelor naturii si pe omoloagele lor comune, altele decat non-sensurile, atat timp cat acestea au o valoare dialogala reala.

Doar aceste categorii de enunturi pot sa aiba o relatie dinamica si constructiva cu realitatea, in masura in care o descriu, respectiv, transmit informatii si intentii. Nu intamplator Ludwig Wittgenstein clasificase enunturile- propozitiile in sens logic- matematicii si ale logicii ca fiind propozitii lipsite de sens, si aceasta intrucat ele sunt auto-suficiente si independente in veridicitatatea sau falsitatea lor de faptele lumii in care au fost produse. Altfel spus, limbajul formal este auto-continut datorita proprietatilor logice ale operatorilor lui, propozitiile lui fiind tautologice cat timp isi respecta statutul de formule, constituind un alt domeniu, cel formal, independent in existenta lui de lumea fizica, dar care totusi le-a gandit prin elementul formalizant si simbolizant al materiei care este mintea.

Se pot da exemple foarte facile in privinta tuturor straturilor unui enunt, bunaoara, exemplul pentru stratul primar, fizico-chimic sa-i spunem, prin analogie cu domeniul fizic.

Aici am avea ca exemplu (pozitiv) propozitia din limbajul natural: 'adffgjj'. In faza asta a analizei, continutul lexical este mai putin important, de fapt, acesta este un nivel strict teoretic si structural, lipsit de corespondent obiectiv.

Apoi urmeaza nivelul secundar, cel gramatical, care trebuie sa fie o propozitie sau o fraza corecta si completa gramatical, sensul nefiind necesar in acest stadiu al reconstituirii actelor de vorbire sau, general vorbind, a enunturilor. Din pacate, multe dintre enunturi raman in acest stadiu, devenind non-sensuri, adica avortoni lingvistici. Sunt totusi exceptii in care enuntul respectiv nu reprezinta o propozitie deoarece nu poseda niciun predicat, insa el poate sa aiba o valoare de comunicare, fapt care se va observa de abia la nivelul ulterior, primul in ordinea producerii actelor de vorbire.

Exemplul ar putea sa arate astfel: 'Eu sunt.', el fiind valabil pentru propozitiile complete si corecte gramatical, deci pentru acele propozitii care pot sa fie si enunturi ale stiintelor naturii, dar si enunturi dialogale. Insa 'eu sunt' este inca un schelet, un embrion lingvistic daca este luat ca atare, rupt de orice context lingvistic posibil. El capata sens de abia dupa ce va fi pozitionat intr-o situatie apartinand lumii in care traim sau unei lumi posibile oarecare, adica de abia dupa ce va fi subscris unui context factual logic posibil, care sa satisfaca conditia a treia, cea de ordin logic. Nu intamplator, Wittgenstein, atunci cand isi expunea teoria izomorfismului structural (procesual) dintre lume si limbaj, spunea ca primele doua niveluri ale limbajului, asemeni primelor doua niveluri ale realitatii, nu sunt exemplificabile, tot asa cum particulele subatomice nu sunt localizabile si databile spatio-temporal si masurabile, deopotriva, as adauga eu.

Exemplul pentru subcategoria de enunturi gramaticale care nu satisfac conditiile de a fi propozitie poate sa fie o interogatie, o afirmatie, o exclamatie si, in general, orice enunt integrabil intr-un dialog sau chiar monolog. Diferenta intre acesti "ioni liberi" de ordin lingvistic si "atomii degenerati" care sunt propozitiile corecte si complete gramatical, dar fara sens, consta in aceea ca primii pot sa genereze enunturi cu sens pe treapta urmatoare, aceea a procesului comunicarii si numai acolo.

Urmeaza nivelul tertiar, cel de ordin logic, atunci cand o propozitie este inserata unei realitati concrete, devenind astfel coerenta si inteligibila. Este momentul cand structura fonetico-gramaticala sau scriptico-gramaticala este atasata unei situatii de fapt, devenind structura logica, parte a limbajului natural si, implicit, formalizabila si convertibila intr-o parte a limbajului logic.

Exemplul putand fi acela al lui 'Eu sunt.' rostit intr-un context dat, "eu sunt" ca raspuns, "eu sunt" ca o constatare, "eu sunt" ca revelatie, "eu sunt" ca negatie a non-existentei subiectului rostitor, "eu sunt" ca negatie implicita a unei interogari, etc. Acest exemplu are meritul de a fi valabil si ca propozitie cu sens a unei stiinte particulare oarecare, fiind, de exemplu, un exemplu de propozitie existentiala in logica, dar si ca paragraf al unui dialog, chiar ca propozitie introductiva, daca este formulat ca o interogatie. Doar ca din punctul de vedere al completitudinii gramaticale un enunt nu trebuie sa fie o propozitie gramaticala, motiv pentru care "eu sunt" poate sa fie redus la "eu", cu conditia unei minime completitudini ortografice posibile prin atasarea unui semn de punctuatie.

Toate aceste elemente alcatuiesc componenta locutionara a unei propozitii.  Ele constituie propozitia sau rostirea (intr-un caz minim) din punct de vedere gramatical si, respectiv, propozitia (enuntul), din punct de vedere logic. Acesta este nivelul semantic sau de sens al enunturilor.

Apoi urmeaza nivelul intentionalitatii sau al fortei ilocutionare a unei propozitii,  prin aceasta intelegandu-se puterea incubata in logos-ul respectiv, de ceea ce poate si eventual se si vrea ca propozitia sa modifice in cadrul realitatii, cu sau fara intentia vorbitorului.

In fine, in functie de efectele reale pe care ea le exercita asupra auditorilor, vorbim despre forta ei perlocutionara si, corespunzator, despre componenta perlocutionara a unei propozitii.

E posibil ca intentia mea, ca vorbitor, atunci cand am spus: 'Eu sunt.' sa fi fost aceea de a imi confirma identitatea, insa un auditor (cititor) sa inteleaga altceva. Deci, daca elementul ilocutionar al lui 'Eu sunt' vizeaza, din punctul meu de vedere, o confirmare identitara, intrucat forta ilocutionara globala a enuntului/propozitiei este mult mai mare, si variabila in functie de context (prin context intelegand auditorii, calitatea acestora, relatiile lor cu mine, realatiile lor reciproce, cadrul in care se face rostirea; elementele tinand de limbajul non-verbal ca mimica si gestica; elementele non-lingvistice tinand de limbajul para-verbal precum modulatia vocii, intonatia, accentul, ritmul, etc) auditorul poate sa inteleaga altceva sau si altceva decat ceea ce am intentionat eu, ca rostitor. Poate sa fie vina mea, insa se prea poate ca mesajul sa nu fi fost decodificat potrivit intentiei mele si potrivit compozitiei ilocutionare de suprafata acestuia sau ca nivelul ilocutionar de superficial sa nu fi fost in conformitate cu intentia mea, etc. Prin nivelul ilocutionar de suprafata inteleg  tendinta perlocutionara cea mai preagnanta a enuntului, determinata de in special de elementele para-verbale ale rostirii, adica de modalitatea adresarii.De regula, vorbitorii isi modeleaza si moduleaza enunturile asa incat ele sa le maximizeze sansele de a obtine efectele (perlocutionare) dorite, insa nu este obligatoriu ca acest lucru sa aiba loc.