Forţa cuvântului

Toate inovaţiile care au vizat introducerea de noi forme de logică au constat, aşa cum era firesc, de altfel, în inventarea de noi specii de logici formale sau matematice. Astfel, logicii clasice bivalente, aveau să i se adauge fie diverse tipuri de logici polivalente, cu trei, patru sau mai multe valori de adevăr, fie logici subsumate domeniului logicii bivalente, dar care lucrau cu alţi operatori, aşa cum este cazul logicii deontice. Însă toate aceste tipuri de logică au în comun forma simbolizată, matematică de expresie şi care transpune limbajul natural, aparţinând diverselor limbi vorbite, în limbajul său formal, simplificator. Aceste tipuri de logici se mai numesc, după forma sau facultatea de cunoaştere aferentă lor, logici ale intelectului. 

 Alături de ele există logica raţiunii, o facultate de cunoaştere care se exprimă discursiv sau lexical şi al cărei limbaj este, prin urmare, mult mai uzual, nefiind altul decât limbajul cotidian, al diverselor limbi vorbite sau chiar moarte. Logica raţiunii este logica ale cărei propoziţii se validează pe baza regulilor gramaticale, sintactice, semantice şi ortografice, reguli care, asemeni legilor logice ale logicilor formale matematice sunt auto-suficiente, asigurând expresiilor coerentă şi inteligibilitate chiar şi în absenţa unui corespondent concret la acestora. Altfel spus, referinţa ontică nu este necesară logicii lexicale a raţiunii, însă, cel mai adesea, logica raţională cu limbajul asociat ei au în vedere o referinţă ontică, având în vedere funcţia practică, de comunicarea a unor informaţii concrete, a limbajului raţional. Este evident însă că acest limbaj, fiind auto-suficient,  poate excede facil limitele lumii fizice în care şi pentru care a fost construit generând aporii inferenţiale din cele mai variate, disputele scolastice despre îngeri şi universalii fiind dintre cele mai elocvente exemple în aceste sens. Limbajul raţiunii oferă surse continue de paralogisme şi paradoxuri, a căror formulare este corectă gramatical şi, uneori, chiar curentă în practica lingvistică. 

Limbajele naturale care sunt, de fapt, limbajele raţionale, sunt acelea în care se formulează, dar se şi constituie, teoriile semantice. Astfel, analizând relaţia sens-referinţă, numită în unele contexte şi relaţia conotat-denotat, vom observa că un limbaj natural oarecare încearcă să dea seama de un obiect fizic referindu-se la el sau denotându-l. Obiectul la care se va referi limbajul se numeşte referinţă sau denotat, iar modul de realizare a actului referinţei este expresia limbajului natural, în timp ce sensul obiectului exprimat prin limbaj, neformulat explicit prin expresie, însă conţinut implicit în ea, prin definiţia cuvintelor care formează expresia, va defini obiectul respectiv. De exemplu, expresia ‘casă’ se va referi prin actul referii/denotarii- care poate să fie o verbalizare, o ostensiune, o inscripţie- la obiectul (concret) casă, care astfel va fi referinţa expresiei. Sensul expresiei ‘casă’ va fi dat însă de definiţia acestei expresii mono-lexicale, adică, ceva de genul: spaţiu acoperit, constituit din fier-beton sau cărămidă, cu deschideri prevăzute cu geamuri, utilizat de oameni pentru a locui. Problemele ţinând de polisemantismul sensului, în opoziţie cu stabilitatea sau monovalenţa referinţei sunt secundare, şi ţin de anumite dezvoltări fireşti ale semioticii, teoria semnelor, a cărei ramură este şi semantica, ele neavând importanţă în acest context.

 Limbajul formal matematic al intelectului a fost creeat în scopul de a verifica corectitudinea limbajului natural lexical al raţiunii, procesul prin care expresiile ultimului sunt trasformate în formule ale primului numindu-se formalizare. Însă, deşi aparent dependent în geneza lui de limbajul raţional, limbajul intelectual este, la rândul lui, auto-suficient. El se auto-validează prin legile lui logice, aşa cum limbajul raţional se verifică  sau se explică pe sine prin regulile lui gramaticale, dar se şi întemeiază/justifică prin relaţia sa de corespondenţă cu obiectele fizice sau faptele la care se referă.

 Însă limbajul formal îşi pierde valoarea de comunicare bazată pe denotare şi pe sensul expresiilor rămânând o formă de confirmare a corectitudinii limbajului natural, pornind de la premisa că acesta nu eşuează în a-şi îndeplini funcţia de denotare prin expresii posesoare ale unor sensuri. Dacă limbajul natural aberează, fie, în termenii lui Wittgenstein, prin non-sensuri ale simţului comun, adică prin verbigeraţii, salate de cuvinte, fie prin non-sensuri filosofice, care sunt paradoxurile logico-lingvistice, atunci limbajul formal îşi pierde calitatea de garant al veridicităţii limbajului natural. În astfel de cazuri el lucrează în gol, fapt care-i relevă o dată în plus relativa automonie. Totuşi, deşi este lipsit de valoarea comunicaţionala a celuilalt, limbajul formal ne arată că poate exista. Dacă totuşi dorim să vorbim despre un sens şi o referinţă a limbajului formal, atunci, ignorând descendenţa şi dependenţa acestuia din limbajele naturale lexicale, şi considerându-l în sine, adică exact cum nu ar trebui să procedăm în conformitate cu simţul comun, atunci, propoziţiile şi predicatele care sunt interconectate prin operatorii logici în cadul unor formule bine formate sunt, chiar ele, referinţele acestui discurs formal, referirea/arătarea se va efectua prin operatori logici, iar sensul va fi întotdeauna acelaşi deoarece formulele logicii sunt în toate cazurile tautologii, legi logice, care nu pot să fie altfel decât adevărate şi care se confirmă unele pe altele prin seturi de definiţii care le echivalează mutual.   

Astfel, prin forţa argumentelor, sunt condiţionat să apelez la Wittgenstein. Tocmai datorită faptului că logica intelectului şi limbajul formal ţin de un strat mai profund al minţii, mai apropiat de gândirea psihologică, asta în pofida tezei lui Frege potrivit căreia logica nu este reductibilă la psihologie, limbajul formal ne permite să exemplificăm, fie şi pur grafic, ceea ce ar trebui să constituie ‘celălalt echivalent’ al izomorfismului structural existent între limbaj şi lumea fizică pe orizontala speculară sau în situaţia relaţiei de interdeterminare a constituenţilor mai adânci ai realităţii şi ai limbajului, aceia care nu ajung să fie percepuţi de organele senzoriale şi înţeleşi- legaţi laolaltă într-un concept- de intelect şi analizaţi de semiotică. Wittgenstein aserta teza unei perfecte corespondenţe sau synergii între limbaj, că reprezentare teoretică a realităţii, şi aceasta din urmă. Identitatea de structură şi de dinamică, adică identitatea procesuală, care făcea ca fiecare fapt material să aibă un corespondent lingvistic, era numită izomorfism, mai exact izomorfism structural sau relaţie izomorfică. Dar, dacă întâiul termen este incomplet, cel de-al doilea este ambiguu, expresia ce mai adecvată fiind aceea de izomorfism procesual, şi nu neapărat din considerente buddhiste. Dacă doctrina buddhistă a co-producerilor condiţionate susţine, în esenţă, acelaşi lucru, asta este o întâmplare fortunată- deşi, pe de altă parte, este bine-cunoscut faptul că Wittgenstein l-a citit pe Schopenhauer care a fost unul dintre cei mai valabili promotori ai doctrinelor dharmice în Europa, ai buddhismului şi ai vedantismului, adică a exact a acelor doctrine care surprind cel mai bine esenţa absolutului, anume într-o manieră monistă. 

 Prin urmare, la baza limbajului stau numele, potrivit lui Wittgenstein, care se grupează formând propoziţii atomare şi care, la rândul lor, formează propoziile compuse, totalitatea propoziţiilor compuse alcătuind limbajul. Celor patru niveluri lingvistice le corespund patru niveluri fizice: obiectele, stările de lucruri atomare, faptele sau stările de lucruri moleculare şi lumea. Se observă terminologia logicistă utilizată pentru denumirea nivelurilor lingvistice şi cea de inspiraţie ştiinţifică utilizată pentru denumirea omoloagelor lor reale, însă sensurile avute în vedere sunt diferite de cele din logica  clasică, izomorfismul vizând relaţia dintre limbajul lexical şi lume.

 Obiectele sunt non-exemplificabile şi ele sunt un ceva care este ca şi cum nici nu ar exista pentru noi, deşi ele sunt efectele primare ale realităţii psiho-senzoriale, în schimb numele, ca semne pentru ceva al cărui condiţie nici nu o cunoaştem de fapt, nu sunt exprimabile sub nicio formă, sau sunt exprimabile doar în măsura în care sunt (gândite) realităţile pe care le-ar defini, iar ele sunt gândite doar în măsura în care sunt, ceea ce înseamnă că nu prea suntem în măsură să ne facem un concept care să le definească în absenţa unui corespondent ontic al lor.

  Stările de lucruri atomare şi respectiv, propoziţiile atomare, ţin de un nivel de complexitate ontologică/fizică şi, respectiv, lingvistică superior şi decisiv încât să putem vorbi despre un domeniu al experimentabilului şi, implicit, al exprimabilului. Însă, stările şi propoziţiile atomare ţin de domeniul posibilului constituind tot cee ce ar fi logic posibil să se întâmple şi să reprezinte obiectul vreunui discurs, şi de abia faptele şi propoziţiile compuse ţin de ceea ce a avut loc sau se întâmplă acum în lume. Prin urmare, diferenţa dintre ‘atomar’ şi ‘molecular’, în contextul  lui Wittgenstein, ţine de axa posibil-actual şi nu de cea simplu-compus, cum se întâmplă în relaţia dintre nume şi propoziţiile atomare şi, respectiv, în cea dintre obiecte şi stările de lucruri atomare. 

 Extrapolarea următoare mi se pare astfel coerentă şi inteligibilă: numele sunt semne, iar semnele sunt constituente ale limbajului natural, dintre care literele sunt cele mai elementare, însă numele, în accepţia lui Wittgenstein, însemnau chiar mai puţin de atât,  deci, de ce nu le-am considera ca fiind componente microfizice ale limbajului? Oricum, această descompunere analitică are sens doar din perspectiva relaţiei limbajului cu lumea fizică, a izomorfismului. Iar în lumea fizică, toate faptele, care întâi sunt doar potenţiale, sunt constituite din obiecte, de asemenea, transcendentale şi non-exemplificabile, care stau cumva, nimeni nu ştie exact cum, la baza stărilor de lucruri atomare. Iar dacă numele, ca şi echivalenţi ai obiectelor, care nici ele nu sunt concrete, ar fi semnele din categoria formulelor limbajului logic formal, atunci acestea s-ar confirma, într-adevăr, ca fiind lipsite de sens, chiar dacă ar creea formule bine formate cu ajutorul operatorilor logici, aşa cum spunea chiar Wittgenstein despre formulele logicii şi ale matematicii. Numele nu privesc propoziţiile ştiinţelor naturii pentru motivul că ţin de un domeniu sublexical, corespunzător unuia microfizic în plan fizic. Şi cum afirmasem anterior că sensul unei propoziţii a limbajului formal- şi nu a celui natural, care era dat a priori- este totuna cu valoarea lui de adevăr- spre deosebire de propoziţiile limbajului natural- iar această valoare de adevăr nu poate să fie alta decât adevărul, deoarece toate propoziţiile logicii sunt tautologii, logica fiind auto-conţinută şi indiferentă faţă de veridicitatea propoziţiilor limbajului natural, rămâne să conchid că analogia mea se dovedeşte valabilă. Deci, propoziţiile logicii conţin adevărul in potentia, neexprimat şi neexprimabil în afara sistemului, şi sunt lipsite de sens pentru faptul că nu exprimă adevărul într-o formă empirică, ci doar într-una circulară şi formală, auto-conţinută. Adevărul poate să fie dezvăluit şi într-o transcendenţă micro-fizică şi sublexicală, iar ceea ce transmit structurile inter-conexate şi tautologice ale logicii, dincolo de a constitui limbajul formei de cunoaştere numită intelect, este aceea că adevărul preexistă constitutiv, înainte de a fi evidenţiat epistemologic, în însăşi structura oricărei legi logice, ceea ce înseamnă că el este implantat în structurile dinamice ale facultăţilor logice ale minţilor noastre, existând, structural, o propensiune către adevăr care predetermină şi formele mai organizate şi, surprinzător, mai realiste ale limbajului, adică limbajul lexical, acesta instituindu-se că discurs numai în măsură în care apare un obiect al discursului.

Lumea	Limbajul
Starile de lucruri compuse- faptele	Propozitiile compuse
Starile de lucruri atomare- faptele posibile	Propozitiile atomare
Obiectele	Numele

I will show you also a sweet dream, next night!