La scoala am studiat la un moment dat A puzzle about beliefs de Kripke. Nu se poate gasi decat in limba engleza, insa doresc sa reproduc ce mi-a ramas pe teava din cele discutate acolo. Era o chestie interesanta legata de modul in care desemnam, prin limbaj, anumite locuri, persoane, situatii, etc. O facem folosind termenii singulari, adica numele proprii si descriptiile definite. Clasificarea asta din filosofia limbajului cred ca a inceput cu Russell, mentorul lui Wittgenstein, insa mie mi se pare interesanta ca exercitiu de gandire, pur si simplu. Doar cateva etichete tehnice, altele decat cele din gramatica, sunt necesare.
Ideea e ca numele proprii nu au sens, ci doar denotat, denota ceva, un oras, de exemplu. Insa numele orasului are sens doar la nivel lingvistic, doar cat timp stim ca el sta pentru acel oras, cuvantul ca atare, 'Bucuresti', de exemplu, este, altminteri, lipsit de sens. Descriptiile definite au insa atat sens cat si denotat. Ele nu numai ca denota ceva ce exista sau a existat, dar au o valoare semantica per se. 'Vecinul meu, barbat, de 30 de ani, bucurestean', toate aceste elemente lexicale vin sa intregeasca imaginea unei persoane reale, avand inteles nu numai cu privire la ceva sau la cineva, dar si prin ele insele. Tocmai de aceea este nevoie de o lista atat de lunga pentru a descrie un denotat pe baza lor. Tocmai de aceea nici nu se poate spune ca exista o descriptie definita exhaustiva. Tocmai de aceea obisnuim sa botezam evenimentele, persoanele, lucrurile, deoarece descriptiile definite nu pot sa fie nicicand definitive.
Cu niste instrumente atat de aproximative automat ca apar o serie de probleme in intelegerea limbajului, accentuate de teoria lumilor posibile, de existenta paradoxurilor logico-lingvistice.
Insa chiar daca ne limitam in a exemplifica ceea ce se poate intampla pe baza distinctiilor sens-denotat si nume proprii-descriptii definite pot sa apara nenumarate controverse insolubile.
Ca in exemplul lui Kripke privitor la una dintre aplicatiile teorii descriptiilor definite. Daca e s-o luam la modul ostensiv, 'London' e unul singur, capitala Marii Britanii. Insa daca vrem sa ne facem o imagine efectiva despre acel loc vom folosi descriptiile. Un tip are acces la o serie de informatii privitoare la 'London', pe care le preleveaza din diverse surse. Tipul este francez. El obtine aceste date de la prieteni, din filme, din presa scrisa, de pe Internet. Pe baza acestor surse X obtine o colectie de date despre London. Suma lor constituie o descriptie definita a acelui obiect. De regula, descriptiile alternative nu au cum sa fie contradictorii, cel putin nu in partile lor esentiale, ele vin sa se completeze una pe alta. Asta inseamna ca X detine o descriptie oarecare despre London, una din cele care circula prin mintile majoritatii non-londonezilor.
Intr-o buna zi insa frantuzul ajunge la London si are parte de o experienta total diferita continutului descriptiei pe care si-o facuse despre acel loc. Sta undeva la periferia orasului si are parte de o experienta contrarianta. Nici macar faptul ca London-ul este un oras anglofon nu mai ii este atat de clar, daca ar fi sa se bazeze pe experienta lui personala. In cartierul in care avea sa locuiasca pentru o perioada se vorbeau araba, spaniola, anumite limbi est-europene, chiar si franceza lui materna, incat aproape ca nu ar avea motive sa considere ca engleza era idiom-ul dominant prin partile locului. Comparand, dupa intoarcerea in Franta, cele doua descriptii-descrieri ale London-ului ar avea motive sa creada ca London-ul stiut de el pana la plecarea lui intr-un loc numit London nu este deloc acelasi cu cel trait/vazut acolo. Se pune intrebarea fireasca unde a fost X in acel timp si cat de eficiente sunt descriptiile in limbajul nostru? Ideea care se detaseaza de aici este aceea ca descriptiile au o arie de acoperire neasteptat de restransa, ca ele sunt eficiente cel mai mult in contexte determinate, si ca, pana la urma, numele proprii sunt mai eficiente, in pofida lipsei lor de sens si a dependentei lor totale de context. De fapt, daca folosim nume proprii reusim sa fim eficienti, sa comunicam, si inca in timp util, pe cand atunci cand uzam de descriptii incepem sa divagam, sa facem si judecati, evaluari, etc, incetand sa mai comunicam. Ceea ce prezinta Kripke aici este un puzzle de convingeri despre ceva, pe baza caruia s-ar putea constitui sau nu o imagine corecta despre acel ceva. Pe baza carora ar putea sa fie definit acel ceva, iar cele doua seturi de insusiri ar putea chiar sa se completeze total in cazul in care nu au elemente contradictorii majore, ori, chiar daca acestea apar, ele nu sunt ireconciliabile. Cum este cazul limbii/limbilor vorbite de locuitorii London-ului. Cat timp printre limbile auzite la fata locului se numara si engleza si cat timp si alte elemente divergente pot sa fie rezolvate, ca atunci cand folosesti disjunctia inclusiva in locul celei exclusive, sau 'sau'-ul cu sensul de 'si', atunci am avea de-a face cu un puzzle care poate sa formeze, pana la urma, o imagine unica. Dupa cum, la fel de bine, pot sa fie doua cadre diferite.
Tweet this!
go back to the main page
Ideea e ca numele proprii nu au sens, ci doar denotat, denota ceva, un oras, de exemplu. Insa numele orasului are sens doar la nivel lingvistic, doar cat timp stim ca el sta pentru acel oras, cuvantul ca atare, 'Bucuresti', de exemplu, este, altminteri, lipsit de sens. Descriptiile definite au insa atat sens cat si denotat. Ele nu numai ca denota ceva ce exista sau a existat, dar au o valoare semantica per se. 'Vecinul meu, barbat, de 30 de ani, bucurestean', toate aceste elemente lexicale vin sa intregeasca imaginea unei persoane reale, avand inteles nu numai cu privire la ceva sau la cineva, dar si prin ele insele. Tocmai de aceea este nevoie de o lista atat de lunga pentru a descrie un denotat pe baza lor. Tocmai de aceea nici nu se poate spune ca exista o descriptie definita exhaustiva. Tocmai de aceea obisnuim sa botezam evenimentele, persoanele, lucrurile, deoarece descriptiile definite nu pot sa fie nicicand definitive.
Cu niste instrumente atat de aproximative automat ca apar o serie de probleme in intelegerea limbajului, accentuate de teoria lumilor posibile, de existenta paradoxurilor logico-lingvistice.
Insa chiar daca ne limitam in a exemplifica ceea ce se poate intampla pe baza distinctiilor sens-denotat si nume proprii-descriptii definite pot sa apara nenumarate controverse insolubile.
Ca in exemplul lui Kripke privitor la una dintre aplicatiile teorii descriptiilor definite. Daca e s-o luam la modul ostensiv, 'London' e unul singur, capitala Marii Britanii. Insa daca vrem sa ne facem o imagine efectiva despre acel loc vom folosi descriptiile. Un tip are acces la o serie de informatii privitoare la 'London', pe care le preleveaza din diverse surse. Tipul este francez. El obtine aceste date de la prieteni, din filme, din presa scrisa, de pe Internet. Pe baza acestor surse X obtine o colectie de date despre London. Suma lor constituie o descriptie definita a acelui obiect. De regula, descriptiile alternative nu au cum sa fie contradictorii, cel putin nu in partile lor esentiale, ele vin sa se completeze una pe alta. Asta inseamna ca X detine o descriptie oarecare despre London, una din cele care circula prin mintile majoritatii non-londonezilor.
Intr-o buna zi insa frantuzul ajunge la London si are parte de o experienta total diferita continutului descriptiei pe care si-o facuse despre acel loc. Sta undeva la periferia orasului si are parte de o experienta contrarianta. Nici macar faptul ca London-ul este un oras anglofon nu mai ii este atat de clar, daca ar fi sa se bazeze pe experienta lui personala. In cartierul in care avea sa locuiasca pentru o perioada se vorbeau araba, spaniola, anumite limbi est-europene, chiar si franceza lui materna, incat aproape ca nu ar avea motive sa considere ca engleza era idiom-ul dominant prin partile locului. Comparand, dupa intoarcerea in Franta, cele doua descriptii-descrieri ale London-ului ar avea motive sa creada ca London-ul stiut de el pana la plecarea lui intr-un loc numit London nu este deloc acelasi cu cel trait/vazut acolo. Se pune intrebarea fireasca unde a fost X in acel timp si cat de eficiente sunt descriptiile in limbajul nostru? Ideea care se detaseaza de aici este aceea ca descriptiile au o arie de acoperire neasteptat de restransa, ca ele sunt eficiente cel mai mult in contexte determinate, si ca, pana la urma, numele proprii sunt mai eficiente, in pofida lipsei lor de sens si a dependentei lor totale de context. De fapt, daca folosim nume proprii reusim sa fim eficienti, sa comunicam, si inca in timp util, pe cand atunci cand uzam de descriptii incepem sa divagam, sa facem si judecati, evaluari, etc, incetand sa mai comunicam. Ceea ce prezinta Kripke aici este un puzzle de convingeri despre ceva, pe baza caruia s-ar putea constitui sau nu o imagine corecta despre acel ceva. Pe baza carora ar putea sa fie definit acel ceva, iar cele doua seturi de insusiri ar putea chiar sa se completeze total in cazul in care nu au elemente contradictorii majore, ori, chiar daca acestea apar, ele nu sunt ireconciliabile. Cum este cazul limbii/limbilor vorbite de locuitorii London-ului. Cat timp printre limbile auzite la fata locului se numara si engleza si cat timp si alte elemente divergente pot sa fie rezolvate, ca atunci cand folosesti disjunctia inclusiva in locul celei exclusive, sau 'sau'-ul cu sensul de 'si', atunci am avea de-a face cu un puzzle care poate sa formeze, pana la urma, o imagine unica. Dupa cum, la fel de bine, pot sa fie doua cadre diferite.
Tweet this!
go back to the main page
Un comentariu:
Ideea pe care doream s-o exprim prin postarea precedenta era aceea ca limbajul nu poate sa dea seama intr-un mod satisfacator de complexitatea situatiilor concrete. La limita, daca folosim nume proprii sau descriptii definite- descrieri- ale acelui ceva despre care facem trimitere este cam acelasi lucru. Sensul sui generis, ca sens, al vocabulelor folosite devine secundar, ceea ce primeaza intotdeauna fiind contextul. Aproape ca nu exista nume proprii care sa fie neechivoce, in privinta carora sa nu conteze contextul, iar lucrul acesta ne influenteaza insasi modul de judecata pentru ca fiecare cuvant are depozitat in el un ansamblu de sensuri si de ganduri adiacente, toate existand in mintea noastra in moduri mai mult sau mai putin personalizate, insa care sunt de natura sa ne conditioneze toate actiunile, inclusiv exprimarea. Oamenii sunt animati in viata lor, inclusiv in discutiile lor, de prejudecatile, de sensurile prestabilite si prememorate ale cuvintelor pe care le folosesc, incat nu putem sa conchidem ca aceasta necorespondenta dintre limbaj si realitate nu ne afecteaza viata.
E ca si cum am vorbi despre lucruri diferite folosind aceleasi cuvinte. De aceea nici nu ne prea intelegem, de aceea este si atat de dificil sa gasim pe cineva pe care sa-l consideram pe aceeasi lungime de unda cu noi. Pentru ca avem acceptii diferite ale acelorasi termeni, vorbim limbi diferite in cadrul aceleiasi limbi. Chiar si cuvantul 'formalizare' poate sa ne pare multora extrem de univoc', poate exemplul cel mai citet al claritatii. Insa de fapt, chiar si prin actiunea de simbolizare a unor propozitii apartinand unei limbi, diferiti vorbitori pot sa inteleaga lucruri diferite, chiar daca fac acelasi lucru. Adica sensurile secundare, inculcate in acel cuvant, sa schimbe radical situatia. Pentru unul asta inseamna sa suprinda schema propozitiei, pentru un altul, inseamna s-o desfigureze, s-o descarneze total, pana la scheletul lipsit de orice relevanta lingvistica si de orice legatura cu propozitia vorbita pe care o schematizeaza.
Trimiteți un comentariu