Cred ca o contributie importanta in domeniul filosofiei iubirii a avut-o si literatura romantica, incepand de la cea din antichitate, atat cat a existat si cat a fost pastrata, continuand cu cea medievala, si terminand cu literatura moderna si cu cea contemporana. Unul dintre cele mai ilustre exemple literare de filosofie a iubirii il constituie Romeo si Julietta de William Shakespeare. Chiar si profilul psihogic al autorului, deschis catre eros in intreaga lui extensiune semantica, este relevant in privinta intensitatii prezentei diacronice a fenomenului psihologic al iubirii.
Romeo si Julietta este o paradigma dramatica de iubire, cei doi protagonisti fiind transpusi intr-o situatie imposibila, care le-a damnat relatia sentimentala de la bun inceput. Astfel, situatia familiala a celor doi protagonisti- actiunea avand loc intr-o perioada istorica care era inca destul de conservatoare in privinta apartenentei sociale a actantilor iubirii, ce era vazuta ca o forma de contract financiar, si nu ca o manifestare libera a emotiilor- este ocultata de conflictele de interese dintre familiile indragostitilor. Intentia dramaturgului este aceea de a ipostazia iubirea intr-una dintre posturile sale cele mai elevate, concepand o relatie de dragoste cu sfarsit tragic, bazata pe realitatea istorica a unei idile care avusese loc aievea cu circa o suta de ani inaintea scrierii operei literare shakespeariene. Morala acestei povesti de dragoste non-conforme standardelor actuale, cat si simtului comun moral, este aceea ca puritatea sentimentelor poate sa primeze fata de toate conditiile exterioare in care acestea au fost produse. Prin urmare, chiar daca cadrul istoric si spatial este acela care face posibila intalnirea dintre doua fiinte umane, ba chiar insasi existenta lor este conditionata de acel context, sentimentele pe care fiintele umane le pot dezvolta una fata de alta sunt in masura sa transceanda circumstantele crono-spatiale, reliefand rolul cardinal al omului in economia lumii. Daca iubirea se dovedeste ca fiind nerealizabila atunci, pur si simplu, ea are capacitatea de a se sustrage conditiilor exterioare.
Si din punct de natural si instinctual scopul omului este acela de a procreea, insa avand in vedere caracterul rational al acestuia, el are si posibilitatea a iubi la un nivel superior. Societatea, cristalizata sub forma unui sistem de organizare politica si sustinuta fizic de o civilizatie materiala, produce la un anumit nivel de dezvoltare al ei cultura, insa toate aceste elemente specific antropice sunt neesentiale definitiei notiunii de om.
Esenta omului este aceea de a iubi in acord cu natura sa, aceea a unei fiinte superioare. Iar daca aceasta conditie bazilara a fost satisfacuta scopul omului s-a finalizat, iar continuitatea lui este din punct de vedere axiologic inutila, permanenta lui la nivel individual, si nu la cel de specie, care trebuie sa continue sa existe prin fiecare dintre membrii sai, devine necesara doar descendentilor sai. Insa Romeo si Julietta portretizeaza literar tocmai tema iubirii imposibile, asa ca, odata cu consumarea si confirmarea veridicitatii si veracitatii sentimentelor protagonistilor existenta acestora devine nenecesara la modul ideal si idealist, adica exact potrivit intentiei autorului. Scopul dramei este acela de a ilustra valoarea supra-umana a iubirii, oamenii nefiind decat niste medii de rezonanta sau de reflexie ale acestui sentiment. Astfel, din punct de vedere filosofic cat si conform intentionalitatii artistice, Romeo si Julietta nu sunt niste personaje irosite pe altarul vietii, ci, dimpotriva, sunt niste idealuri umane sau niste oameni idealizati care prin intregirea tablourilor lor personale au fost liberi sa paraseasca scena vietii, rolul lor fiind deja implinit. Se poate spune ca eroii shakespearieni sunt modele de comportament, chiar daca destinul lor nu este exemplar decat din punct de vedere estetic si moral, nu si din punct de vedere social, deoarece o astfel de soarta ar fi indezirabila pentru oricine, dupa cum si iubirea adevarata nu este accesibila oricui, uneori nici macar celor care sunt in masura sa o dezvolte.
Un alt topos livresc rezonant, care mi se pare demn sa fie mentionat in calitatea lui de reper bibliografic in procesul developarii instantelor culturale celor mai ilustre ale iubirii, este romanul Zapezile de primavara a lui Yukio Mishima, prima serie din tetralogia Marea Fertilitatii.
Aici asistam la o alta iubire imposibila, si tot intre doi aristocrati, si care, asemeni tuturor relatiilor sentimentale de acest gen avea sa se sfarseasca tragic, fie si doar pentru unul dintre actantii acesteia.
In ce masura Shakespeare a contribuit la psiho-geneza acestei creatii epice este un subiect de discutie deschis, nefiind neadevarat nici faptul ca majoritatea povestilor de dragoste nefericite post-shakespeariene sunt revendicate de catre critica literara si de catre esteticieni ca apartinand stilului dramaturgului si poetului englez.
Am putea sa spunem ca de data aceasta, in cazul romanului lui Mishima, a intervenit filtrul sau interfata conceptuala buddhista, care relativizeaza tot ce tine de existenta, de la eternitatea si ireversibilitatea mortii, pana la prioritatea axiologica- filosoficeste si juridica- socialmente a individualitatii umane. Astfel, conform unei intelegeri buddhiste asupra vietii, nu numai ca moartea nu este punctul terminus al existentei, dar nici macar scopul vietii umane nu mai este afirmarea individualitatii, fapt coerent sistemului de gandire orientala cat timp adevarul lumii este situat dincolo de ea, in absolut. Prin urmare, potrivit unei grile trans-categoriale buddhiste, esecul unei relatii de dragoste sau chiar al unei vieti individuale este irelevant, acesta nefiind decat o borna de pe traseul spiralat al spiritului, fiecare existenta fiind un castig din punctul de vedere al fortei imanente care guverneaza universul, karma.
Si aici povestea de dragoste moare la un moment dat, insa acest lucru se petrece inaintea incetarii din viata a personajului principal masculin, Kyioaki Matsugae. Dragostea lui Kyioaki si a lui Satoko Ayakura moare odata cu refuzul pripit al primului, urmat de stabilirea casatoriei lui Satoko cu printul Toin. Particularitatea acestei intrupari lexicale a dragostei sacrificiale o constituie, in cea mai autentica maniera buddhista, afirmarea postuma a acesteia. Spun aceasta pentru ca iubirea celor doi nobili japonezi nu se adeverise pana in momentul eliminarii conditiilor materiale necesare continuitatii acesteia. De abia din clipa in care amorul lor devine unul clandestin se va putea vorbi despre dragoste adevarata, sub toate aspectele ei, insa, avand in vedere rigiditatea societatii in care traiau, acest moment este, practic, unul ulterior relatiei.
Ulterior, lectorul va putea sa asiste la descompunerea sistematica a elementelor constituente ale iubirii, intai prin recluziunea monastica viagera a lui Satoko, apoi prin moartea fizica a pandantului ei masculin, Kyioaki.
Insa doctrina Zen are solutii pentru orice, astfel, Kyioaki avea sa renasca in invelisul carnal al lui Isao Iinuma, fiul intendentului familiei Matsugae, in vreme ce Satoko, retrasa intr-un ashram buddhist si intrand in posesia unei intelepciuni supra-mundane, avea sa prefateze prin persistenta ei in existenta- Satoko avand sa supravietuiasca altor doua morti de-ale esentei lui Kyioaki- atemporalitatea spiritului si a iubirii.
Supravietuirea simbolica a eroinei designeaza atat vesnicia sentimentului care a unit-o la un moment dat cu un anume Kyioaki, cat si iubirea in general, cea din care ne-am nascut cu toti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu