Relevarea, sub forma lui eros si filia, si revelarea, sub forma lui agape, iubirii in cazul regnului uman, ca stare de constiinta caracteristica speciei
Desi este relativ facil sa abilitez din punct de vedere teoretic un domeniu filosofic de sine statator, acela al filosofiei iubirii, aceasta ramura filosofica prezinta particularitati deosebite, care o diferentiaza de celelalte domenii ale filosofiei. Specificitatea filosofiei iubirii este legata tocmai de obiectul sau de studiu, astfel, daca estetica este interesata de frumos, in calitatea ei de teorie a artei sau de reflectie filosofica asupra operelor de arta, etica, de bine, care este notiunea morala conotata pozitiv, asemeni adevarului din logica, in calitatea ei de teorie a comportamentelor sociale si a sistemelor de valori individuale morale, sau epistemologia, care este preocupata sa reconstituie si sa inoveze metode de cercetare stiintifica cat mai pertinente, este interesata de eficienta metodologiei stiintifice, filosofia iubirii are drept obiect de studiu un sentiment specific uman, foarte greu de analizat.
Orice termen de comparatie extra-specific, care ar incerca sa asemuiasca iubirea unor stari si comportamente, constatate sau ipotetice, apartinand formelor de viata non-umane este destinat ab initio esecului. De altfel, aceasta afirmatie este valabila, in egala masura, si pentru notiunile filosofice de bine sau de frumos, care sunt nucleare altor discipline ale filosofiei, doar ca natura tipic umana sau “umanitatea” iubirii reiese mult mai clar in evidenta cu atat mai mult cu cat domeniul filosofic aferent ei nu este nici in momentul de fata unul bine conturat. Astfel, daca se poate vorbi despre o moralitate gregara a animalelor- pe baza careia acestea respecta anumite ierarhii de grup si prin care acestea instituie o colaborare intra-specifica, necesara supravietuirii speciei lor, cu reguli bazate atat pe raporturile de forta cat si pe cele de tip familial, care permit anumitor membri ai grupului sa aiba acces prioritar la anumite beneficii legate de satisfacerea celor doua instincte fundamentale ale tuturor formelor de viata, instinctul de supravietuire si cel de auto-conservare, dar care si normeaza intr-un mod natural impartirea hranei intre toti indivizii care sunt membri ai unui grup- analogia trans-specifica dintre om si restul regnului animal este dificil de continuat in cazul unor problematici eminamente umane, cum sunt cele de ordin estetic sau legate de iubire.
Prin urmare, atat aprecierea estetica realizata in cazul animalelor non-umane in perioadele de rut, cat si dezvoltarea unor sentimente de iubire de durata nu-si vor mai putea gasi corespondenti fideli in comportamentul uman, nici macar in masura in care si-ar fi gasit rudimentele de moralitate ale animalelor gregare, asa cum sunt o buna parte a mamiferelor, pasarilor sau cum se presupune ca ar fi fost predecesorii filogenetici ai pasarilor, dinosaurii. Mai exact, aprecierea estetica a animalelor, pe baza careia un partener isi selecteaza partenera, si invers, au in vedere si functioneaza pe baza unor determinanti instinctuali, legati de oportunitatea acuplarii cu individul cel mai puternic si cel mai sanatos, care va fi in masura, implicit, sa genereze descendentii cei mai sanatosi si sa furnizeze acestora cat si cuplului o stabilitate cat mai mare. Ceea ce inseamna ca aprecierea lor, chiar daca poate creea impresia bazarii ei pe criterii de ordin estetic, este una strict pragmatica si naturala, frumusetea fiind asociata fortei, iar criterii umane de apreciere a frumusetii reprezentantilor altor specii, lasand la o parte faptul ca sunt inadecvate, intrucat vin dintr-o paradigma de valori diferite, vor fi, la randul lor, limitate de aparentele fizice ale acestora.
Atasamentul animalelor, care poate imbraca ulterior o forma confundabila cu iubirea umana, este o consecinta tardiva, insa de abia atunci se poate vorbi despre o replica, oricat de palida, a iubirii umane.
Judecatile de gust ale oamenilor, adica acele rationamente specific umane care au drept scop determinarea valorii estetice a unui congener, tocmai datorita capacitatii de conceptualizare si de abstractizare a speciei noastre, nu se vor baza doar pe considerente de ordin practic, dupa cum nici asocierile sociale umane nu sunt determinate doar de motive apartinand acestei categorii elementare. Aceasta confera unicitate omului si face posibila existenta unor discipline sui generis ca arta, estetica, etica, filosofia moralei, stiintele politice, discipline conceptualizate si intemeiate pe criterii axiologice si morale. Tocmai aprecierea dezinteresata a frumosului naturii si, in particular, a frumosului uman, explica existenta iubirii, ca sentiment real, diferit calitativ de analogonul sau din regnul animal.
Astfel, chiar daca iubirea umana nu este o stare mentala bine conturata sau bine inteleasa in mecanismul sau interior, adica la nivel intra-psihic, putem sa spunem ca macar la nivel extra-psihic sau comportamental avem o marturie empirica a realitatii existentei acestui sentiment, ca fenomen psihic cu consecinte extra-psihice. De abia individualizarea iubirii in cazul regnului uman ofera suportul factual pentru disciplina teoretica a filosofiei iubirii, justificand existenta acesteia, altminteri satisfacuta de inventarea unor domenii ca etologia, zoologia sau psihologia.
Cat de departe se poate intinde insa obiectul acestei discipline filosofice de lumea fizica in sanul careia a germinat este insa o intrebare cat se poate de justificata, de a carei pertinenta depinde insasi existenta domeniului teoretic al filosofiei iubirii.
Avantajul abordarii dharmice a problematicilor de filosofie a iubirii este acela de a accentua caracterul soteric al iubirii, dincoace si dincolo de orice relatie intra-specifica reala de iubire. Deci, dincoace de cel mai voluptuos si mai pasional eros, sau dincolo de cel mai devotional si mai intelectualizat agape, iubirea de sine, considerata ca fiind scopul suprem al omului, insa exprimata sub forma necesitatii eliberarii de sub influenta karmei si, implicit, a ciclului incarnarilor succesive, samsara, devine calea individuala de realizare a destinului final si adevarat al fiecaruia dintre noi. Insa iubirea de sine avuta in vedere de orientali nu este una de tip narcisiac si egoist, ci, dimpotriva, este una altruista si constand intr-o continua dezvoltare personala, caracterul solitar si individual al salvarii venind din natura monadica si singulara a fiecarui individ. Prin urmare, individualitatea si egotismul- si nu egoismul- eliberarii tin de natura universului, guvernat de karma, si nu recomanda o izolare afectiva, ci exact opusul acesteia, adica practicarea cotidiana a iubirii neconditionate, vazute ca scop in sine.
In traditiile dharmice omul este obligat sa-si iubeasca semenii pentru ca astfel, prin iubirea lui revarsata in exterior, sa-si demonstreze siesi ca se iubeste indeajuns de mult pe sine insusi incat sa-si asigure atat de necesara eliberare trans-migrationala.
Omul nu se poate cunoaste pe el insusi decat prin ceilalti.
Abordarea de tip metafizic a problematicii iubirii efectuate de catre orientali permite evidentierea valentelor filosofice autentice ale obiectului de cercetare al filosofiei iubirii, ba inca a unora apartinand filosofiei celei mai pure, anume metafizicii.
Functia metafizica a iubirii ingaduie o fuziune la temperaturi ideatice extrem de elevate intre corpul teoretic al filosofiei si domeniul nobil al filosofiei iubirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu