Excurs despre istoria discursurilor de filosofie a iubirii- continuare

Insa, dincolo de cadrul istoric antecedent ei, filosofia iubirii constituie o disciplina filosofica de sine statatoare, varietatea de alternative de abordare a problematicii iubirii fiind in masura sa substituie eventuala inexistenta a teoretizarilor anterioare in timp.

Poate ca o abordare originara a fenomenului psihologic al iubirii ar constitui un exercitiu filosofic indicat, capabil sa dezvaluie valentele semantice complexe ale acestei ramuri mai putin cunoscute a filosofiei. De altfel, primii oameni, care nici nu posedau inca un limbaj inteligibil, aveau sa constate, ca urmare a caracterului social, de zoon politikon, a indivizilor speciei lor, concretizat in gruparea lor ancestrala in ginte matriarhale preistorice, cat de importante sunt relatiile de intelegere cu congenerii lor. Astfel, de la colaborarea gentilica si tribala din timpurile imemoriale oamenii aveau sa-si confirme valoarea practica a iubirii, fie ea si in formele estompate ale asocierii pe o durata determinata in vederea realizarii unui scop determinat, exterior actantilor, insa pentru beneficiul comun al acestora. De aici pana la ceea ce grecii numea filia, dragostea intra-specifica sau inter-umana de tip cetatenesc si non-erotica nu a mai fost decat un pas, fiind normal ca relatiile de colaborare ale primitivilor, predecesoare ale relatiilor profesionale si, implicit, ale breslelor si ale sindicatelor moderne, sa evolueze spre o forma de inter-relationare umana investita emotional. Insa aceasta colaborare temporara de pe durata unei activitati practice nu a facut decat sa furnizeze liantul mentinerii formelor de organizare umana primitive si sa stimuleze aparitia societatilor mai mari, de tipul uniunilor de triburi si a primelor state. Iubirea, in aceasta forma colectiva a ei, doar a oferit infrastructura sociala si materiala pentru formele pur emotionale si reale ale ei, de tipul erosului, adica al dragostei sentimentale determinate, augmentate si acompaniate de iubirea fizica.

Totusi, stim prea bine ca iubirea a preexistat formelor mai complexe de organizare umana, ea fiind o caracteristica esentiala a speciei si fiind nu doar anterioara, dar si independenta de structurile gregare de tip social constituite de oameni. Singura problema a filosofiei iubirii intr-o perioada proto-sociala a umanitatii este imposibilitatea structurarii unei discurs filosofic autentic, avand in vedere spiritualitatea extrem de scazuta a oamenilor primitivi, care nu putea sa produca inca un cadru cultural care sa le permita "actantilor iubirii" sa constientizeze potentele metafizice si religioase ale actului dragostei lor, acestia limitandu-se la dimensiunea carnala, tinand de eros, si, respectiv, la cea gregara, tinand de filia- nu intamplator gintele umane erau formate pe criterii familiale-, si nefiind inca in masura sa intregreze dragostea lor unei finalitati nu doar non-sexuale, dar si extra-sociale. Aceasta stare de fapt nu este insa surprinzatoare avand  in vedere lipsa unei mosteniri culturale in zorii umanitatii. Atunci dragostea de abia isi fundamenta rolul sau social.
Practic, se poate vorbi despre o dimensiune metafizica a iubirii de abia dupa ce umanitatea a ajuns la un  nivel rezonabil de dezvoltare culturala, fapt care avea sa se intample de abia in antichitate, cand aveau sa apara primele sisteme filosofice care sa ii acorde un rol sau altul in cadrul schemelor cosmologico-cosmogonice, dar si cand aveau sa fie dezvoltate primele conceptii mitologice, in care asistam la personificarea iubirii, sub forma zeului Eros, la greci, caruia, de altfel, ii revenea un rol primordial in cosmo-geneza.