Filosofia Iubirii, continuare

Filosofia Iubirii in viata noastra cotidiana- idealizarea iubirilor

 Capacitatea de a conceptualiza a fiintei umane a stat la baza aparitiei sentimentelor de iubire, ura, prietenie. In restul regnului animal, in conditiile absentei unei gandiri superioare, gandirea este limitata la realitatea imediata, doar cateva dintre formele de viata non-umane sunt capabile sa genereze planuri si doar simienii memoreaza semne, care constituie o forma rudimentara de comunicare non-verbala. Posibilitatea constitutionala a oamenilor de a produce o larga gama de sunete articulate a favorizat dezvoltarea inteligentei speciei noastre, desi comunicarea verbala nu constituie o conditie necesara a gandirii elaborate.

Insa conceptualizarea, ca activitate mentala specific omeneasca, nu este limitabila, prin insasi natura ei, la domeniul inferentelor, ci este aplicabila, in egala masura, celui al sentimentelor. Astfel, pe langa conceptele teoretice si empirice, primele diferentiindu-l complet pe om de natura, a aparut si o categorie speciala a notiunilor empirice, anume aceea a notiunilor sentimentale si emotionale, fundamentate pe trairile noastre launtrice. Aceasta categorie de concepte ii permit omului sa se adapteze in cadrul grupurilor in care se organizeaza, cunoscute sub denumirea generica de “societati”, deosebindu-si prietenii de dusmani, si, implicit, ajutandu-l in activitatile sale cotidiene, economice si instinctuale, deoarece ii furnizeaza criterii pentru stabilirea relatiilor de colaborare in vederea obtinerii resurselor si, respectiv, ii propun modalitati pentru selectarea partenerilor sexuali.

Astfel, pe baza notiunii de prietenie apare notiunea mai profunda, si cu un impact mai mare in economia vietii psihice umane, de dragoste. Insa, spre deosebire de notiunile mai superficiale, dar cu o valoare adaptativa mai mare, de amicitie si de adversitate, notiunea de dragoste are un grad de subiectivitate superior, acest lucru fiind valabil chiar si atunci cand conceptualizarea este dezvoltata simultan de ambii indivizi umani angajati in actul iubirii. Si, tocmai ca urmare a subiectivitatii mai mari a iubirii, adesea aceasta este dezvoltata unilateral, ea nefiind impartasita in toate cazurile de doi indivizi in acelasi timp. Aceasta se datoreaza dependentei mai mari a dragostei de factorii de ordin fiziologic. In concluzie, daca in cazul prieteniei si al dusmaniei lucrurile sunt mult mai evidente, avand in vedere faptul ca aceste conceptualizari nu sunt conjugate in mod necesar cu factori de ordin fiziologic, in situatia iubirii tocmai inteligenta superioara caracteristica speciei noastre poate sa actioneze impotriva intereselor noastre cat si a naturii noastre de fiinte inteligente. Cel mai adesea, atunci cand cineva isi defineste sentimentele de dragoste fata de o alta persoana nu face nimic altceva decat sa rationalizeze inutil anumite stari organice determinate de necesitati fiziologice alimentate hormonal.

Cat timp rolul major al atractiei sexuale si al sexualitatii il constituie perpetuarea speciei, tot asa cum functia relatiilor de colaborare sau de distantare fata de persoanele ostile ori ale caror interese economice se afla in conflict cu propriile noastre interese este aceea de adaptare si de optimizare a vietii, schematizarea categoriala si investirea axiologica excesive, fie ele facute pe criterii estetice, etice sau de orice alt tip, a relatiei biologice dintre doi indivizi umani se dovedeste ca fiind eronata din punct de vedere adaptativ, deci ilogica, mai ales in acele situatii in care oamenii au tendinta de a-si idealiza partenerii, ducandu-si judecatile de ordin etico-estetic pana la extrem.

Este adevarat ca anumite criterii de ordin etic utilizate in selectarea potentialului partener sunt chiar indispensabile obtinerii unei relatii biologice viabile social si utile speciei, insa oamenii nu obisnuiesc sa-si margineasca frenezia conceptualizanta la anumite constatari morale si estetice esentiale, ci-si construiesc imagini prototipale ale persoanelor iubite. Implicit, sentimentul insusi ajunge sa fie idealizat, operand ca un etalon in functie de care sunt apreciate fiintele iubite. Adecvarea sau aproximarea acestui ideal al iubirii de catre o anumita persoana poate sa constituie un motiv in preferarea unui partener in detrimentul altora, contrar modalitatilor instinctuale de alegere a partenerilor valabile pentru restul regnului animal sau a celor la fel de naturale, pana la urma, care guverneaza societatile traditionale.

Insa raportarea excesiva fata de acest ideal, lipsit de corespondent concret, in pofida convingerii cu care Platon si-a prezentat filosofia idealist obiectiva sau a amplorii controversei scolastice privitoare la realitatea efectiva a universaliilor, poate sa submineze multe dintre parteneriatele biologice altminteri viabile sau sa conduca la sfarsitul prematur al multor relatii de acest gen, de indata ce cel putin unul dintre parteneri observa ca perechea lui nu satisface exigentele normate de idealul extra-natural si non-empiric pe care si l-a(u) stabilit ca termen de evaluare aprioric.

Toate cele spuse mai sus ma pot face sa afirm ca, desi o filosofie a iubirii nu numai ca este necesara, dar ea a si fost deja statuata in istoria gandirii, existand suficienti autori care i-au trasat deja principalele contururi teoretice si i-au abordat problematicile majore, existenta ei este dezirabila cu precadere la nivel discursiv si teoretic, fiind insa chiar contra-indicata in practica noastra de viata. Cu alte cuvinte, se pare ca notiunile filosofiei iubirii se numara printre acele ideatii tabu, care ar fi bine sa nu fie niciodata implementate in totalitatea lor, deoarece risca sa afecteze negativ ordinea naturala a lucrurilor.

Prin urmare, filosofia iubirii este de dorit doar ca disciplina filosofica, fiind de apreciat valoarea ei culturala polivalenta, avand in vedere implicatiile ei de ordin axiologic, psihologic, si chiar cele de ordin epistemologic sau metafizic, dar si valoarea strict istorica a conceptiilor care ar putea sa fie incadrate ca apartinand filosofiei iubirii.

Ceea ce este cert este faptul ca fiinta ideala nu este un partener de dragoste dezirabil sau necesitabil, lasand la o parte faptul ca fiinta ideala nu exista, iar daca ar exista atunci aceasta ne-ar depasi capacitatile de a-i castiga dragostea, pentru ca stabilirea acesteia ca reper inteligibil si non-empiric al experientelor noastre amoroase sensibile si curente creeaza o eterna tensiune intre ceea ce avem si ceea ce ne-am dori, condamnand majoritatea cuplurilor umane la efemeritate si nefericire.

Pe de alta parte, oamenii au tendinta de a-si supra-aprecia partenerii sau posibilii parteneri oricum, chiar si atunci cand nu-si raporteaza sentimentele la un ideal nemaiintalnit pana atunci in experienta lor proprie. Insa extazul indragostirii conduce la hipertrofierea insusirilor persoanei iubite, finalmente urmand sa constatam ca originea majoritatii calitatilor unice, ideale pe care le plasasem in perechea noastra fusese propria noastra minte.

A conceptualiza iubirea, atat anterior consumarii relatiei sau chiar intalnirii unei persoane “eligibile”, prin stabilirea unor parametri care de regula depasesc experienta, cat si pe durata desfasurarii unei relatii de dragoste, pe masura ce ajungem sa cunoastem mai bine laturile luminoase si placute ale perechii noastre, constituie o modalitate non-naturala in care mintea noastra opereaza.

Poate ca nu intamplator, Platon considera ca fiinte supra-naturale intermediare intre oameni si zei, asa-numitii daimoni, care aveau in parte insusiri divine, in parte demonice, stateau la baza tuturor starilor sufletesti mai speciale ale oamenilor, a transelor lucide in care se gaseau marii artisti atunci cand lucrau sau indragostitii atunci cand isi glorificau obiectele iubirilor lor. Este o doza semnificativa de nebunie si de irationalitate in dragoste, insa tocmai aceasta este forta interioara care o substantiaza si care sta la temelia multora dintre marele creatii culturale ale umanitatii.