Fondul etic inerent tututor actiunilor umane valorizabile estetic
Trebuie sa admit faptul ca valorile morale sunt constructii teoretice exclusiv umane, aceasta afirmatie fiind valabila pe baza experientei pe care noi am avut-o pana acum, ca specie. Dar daca omul este singura fiinta capabila sa aiba o morala, adica aflata in masura sa dezvolte si sa inteleaga notiunile etice, asta nu inseamna ca viata morala, afla in conformitate cu principiile etice elementare, este practicata de toti cetatenii secolului XXI. Prin urmare, moralitatea ramane adesea o potenta specific umana nevalorificata de toti reprezentantii speciei noastre.
Se pune intrebarea logica, evolutionista poate- desi, personal, nu pot subscrie pana la urma, in pofida unora dintre asertiunile mele anterioare, niciuneia dintre teoriile transformiste decat intr-o mod local-: “daca o astfel de insusire exista, una de tipul moralitatii, aceasta diferentiindu-ne net de restul regnului organic, ce rol ar mai avea o asemenea modificarea mentala a fiintei umane cat timp ea nu este utilizata corespunzator?”
Pornind de la premisa utilizabilitatii tututor determinatiilor specifice care pot aparea la un moment dat, singurul mod in care moralitatea poate sa fie justificata ca regasindu-se in gama de caracteristici a omului este tocmai prin necesitatea folosirii acesteia in cadrul vietii indivizilor umani. La prima vedere, pornind de la asumptia quasi-adaptionista a dezirabilitatii tuturor trasaturilor somatice sau mentale dobandite sau posedate de la inceput de catre o specie oarecare, s-ar putea infera ca moralitatea este necesara pentru a fi instrumentata in cadrul vietii de grup a oamenilor. Oamenii fiind fiinte gregare, asa cum sunt majoritatea formelor de viata superioare, moralitatea le va fi acut necesara, cu atat mai mult cu gradul de gregaritate al oamenilor este unul extrem de pronuntat, el fiind augmentat odata cu cresterea nivelului lor de civilizatie.
Este adevarat ca moralitatea, tocmai pentru faptul ca este o calitate noetica, nu poate sa fie independenta de gradul de dezvoltare al sistemului nervos central al speciei numite om, mai exact, de nivelul de inteligenta al acesteia. Insa nu cred ca putem sa tratam moralitatea ca fiind doar o ipostaza preponderent sociala si relationala a inteligentei umane intrucat aceasta insusire comportamentala are implicatii axiologice suficient de profunde incat sa aiba si o valoare extra-sociala, una rezidand in insasi calitatea intrinseca a actiunilor morale, dincolo de orice context social. Astfel, desi este de neconceput in afara sferei sociale ale unor fiinte inzestrate cu inteligenta superioara, moralitatea se evidentiaza prin caracteristici care sfideaza sau ignora oportunitatea adaptativa a deciziilor.
Fireste, moralitatea poate sa fie definita ca fiind capacitatea unor fapturi dotate cu o inteligenta superioara de a reflecta pe baza unor criterii etice si estetice asupra unor chestiuni concrete, altminteri apreciabile doar pe temeiul unor criterii logice sau pragmatice, insa acest lucru nu o face mai putin rationala, iar aceasta atat datorita originii sale mentale, cat si datorita modalitatii analoage conceptelor logice in care sunt structurate conceptele morale.
Intrebarea care se pune este daca o astfel de trasatura nu constituie cumva una dintre marcile distinctive ale fiintei umane, si, intrucat acest lucru nu poate sa fie considerat altfel decat veridic, renuntarea la ea sau neglijarea ei echivaleaza cu negarea naturii umane sau a umanitatii de catre un individ care alege sa adopte un comportament imoral. Este clar ca posibilitatea omului de a elabora judecati etice si de a avea, implicit, un comportament moral reprezinta un factor de coeziune esential al tuturor societatilor, contractele care stau la baza acestora presupunand increderea reciproca intre toti membrii lor, insa valoarea de adaptare a moralitatii se limiteaza la situatiile care privesc functionarea organismului social. In cadrul societatilor, caci viata omului nu prea exista in zilele noastre in afara acestora, pot insa sa aiba loc actiuni independente de continuitatea sau de existenta societatilor, actiuni generate din altruism pur, acestea fiind exemplele cele mai clare de moralitate omeneasca.
In concluzie, se poate pune intrebarea daca nu cumva nu doar actele anti-cetatenesti si ilegale pot sa fie considerate ca fiind imorale, dar si, in egala masura, toate acele actiuni care ii afecteaza negativ pe congenerii nostri, chiar daca savarsirea lor nu constituie fapte anti-civice sau ilegale? Ca atare, s-ar putea intrevede raspunsul potrivit caruia natura sau esenta omului nu este doar aceea de zoon politikon, de animal social, dar, mai presus de orice altceva, aceea de fiinta morala. Implicit, de aici se poate deriva concluzia ca eroarea fundamentala a omului nu este nesocotirea legilor statului, deci comiterea de fapte ilegale, ci aceea de comitere a faptelor imorale, adica a acelor categorii de actiuni care pot sa fie valorizate ca fiind non-etice indiferent de legislatia tuturor statelor lumii, stiindu-se faptul ca legile umane nu pot si nu vor putea niciodata sa fie perfecte. Comiterea actelor imorale per se constituie modalitatea cea mai explicita de infirmare a conditiei umane sau a umanitatii unui om, ba, as indrazni sa pretind, de abia aceasta categorie de actiuni poate sa fie considerata ca fiind strict imorala, avand in vedere incompletitudinea si perfectibilitatea tuturor legislatiilor statelor lumii.
Astfel, daca moralitatea conventionala sau institutionalizata social reprezinta forma practica de manifestare a inteligentei superioare umane, moralitatea autentica sau pura, nenecesara continuitatii societatii, se poate manifesta si in afara cadrelor sociale, fara sa le incalce, si de abia aceasta din urma reuseste sa individualizeze fiinta umana, furnizandu-i o dimensiune noetica absoluta noua, nemaiintalnita in restul naturii vii cunoscute.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu