Evolutia istorica a conceptiilor asupra erosului si a lui agape

Conceptia patriarhala asupra erosului

 Este cunoscut faptul ca una dintre relatiile inter-disciplinare ale filosofiei iubirii o leaga pe aceasta de etica, mai exact, de etica aplicata, filosofia iubirii, in pofida faptului ca a fost dezbatuta explicit de putini filosofi, detine multiple zone de tangenta teoretica cu celelalte ramuri ale filosofiei, inclusiv cu unele situate la confluenta cu alte stiinte, asa cum este cazul eticii.

Astfel, una dintre abordarile eticii ale iubirii, avand inerente implicatii politice, este tema feminista a dragostei, gandita insa in forma ei erotica si institutionalizata social, ca instantiere a primatului sexului masculin fata de cel feminin.

Aceasta perspectiva patriarhala si heterosexuala asupra iubirii are o evidenta coloratura misogina, definind iubirea ca fiind una dintre formele de manifestare a “imputernicirii” pe care barbatul o are vis-à-vis de femeie de la natura. Aceasta semnifica ca iubirea este gandita in termeni ierarhici, ca fiind un drept natural, insa unul eminamente masculin, convertit in drept social printr-o traducere a realitatii primului in forma concreta a celui de-al doilea.

Acceptia clasica, care dateaza inca din antichitatea elina, a iubirii ca eros, devine secundara in aceasta grila categoriala, in timp ce sensul ei de philia este limitat la aspectul lui de colaborare (micro-) sociala dintre sexe, si aceasta facandu-se insa de pe pozitii inegale, fara a pastra nimic din esenta notiuni de philia, altminteri valabila si in cazul relatiilor de dragoste moderne, bazate pe egalitate.

Eros-ul iubirilor patriarhale subzista, insa doar intr-o maniera abrahamica, adica doar pentru placerea barbatului si, implicit, un discurs filosofic despre iubire, fie el unul idealist, ca cel platonician, fie el metafizic, asa cum se intampla in traditiile dharmice, devine astfel imposibil, locul acestuia fiind luat de sociologia conjugala si a raporturilor inter-sexuale.

Bineinteles, statuarea conform careia raporturile erotice si sociale dintre cele doua sexe sunt confirmari ale suprematiei barbatului asupra femeii este una profund eronata.

Trebuie mentionat faptul ca, desi una dintre abordarile egalitariste ale relatiilor inter-sexuale, anume cea metafizica, apartine traditiilor dharmice orientale, toate mentalitatiile traditionaliste ale umanitatii sunt patriarhale, intre ele existand doar diferente de grad, si nu unele de natura. Prin urmare, chiar si in cazul culturii sub-continentului indian exista o opozitie intre patriarhismul vedic reflectat in legile sociale, cum sunt si Legile lui Manu, si gandirea metafizica catalizata de aceleasi Vedas, care constituie insa rezultatele teoretice ale altui tip de gandire, egalitariste si non-discriminatorii.

Nu este lipsit de importanta nici faptul ca, desi gandirea filosofica si metafizica a avut tendinta sa se detaseze de rigiditatea gandirii traditionale, tezele filosofice misogine au cunoscut o larga extensiune in istoria gandirii, Aristotel, de exemplu, ierarhizand oamenii, si prin aceasta si sexele, in functie de puterea vointei lor, aceste interpretari personale fiind derivate si completand viziunile sexiste ale legilor sociale.

Conceptia patriarhala asupra erosului interzis, homosexualitatea

Un alt subiect de etica aplicata generat de filosofia iubirii si cu aspecte politice la fel de pregnante este acela al dragostei dintre persoane de acelasi sex.

In conditiile in care teoriile patriarhale sustin ca iubirea este confinata prin definitie la rolul sau reproductiv se pune intrebarea: “poate exista dragoste (romantica) intre indivizi apartinand aceluiasi gen biologic?” Raspunsul este foarte simplu. In primul rand, atributul de “romantic”, care este acordat intr-un mod tacit amorului heterosexual prin insasi forma lexicala a interogatiei, nu are cum sa reziste ca proprietate a acestui tip de amor cat timp relatiile conjugale sunt concepute patriarhal, ca fiind instantieri ale raporturilor naturale inegale dintre sexe. Logic este ca oriunde poate exista iubire aceasta sa poata capata si valente romantice, insa reformularea intrebarii de mai sus nu ne furnizeaza automat si raspunsul corespunzator ei.

Argumentele traditionaliste, care fac apel la natura reproductiva biologic a iubirii, pot sa fie contracarate prin invocarea intaietatii sentimentului iubirii fata de forma materiala a relatiei in care acesta a fost dezvoltat. Necesitatea existentei unor sentimente pure impartasite de catre actantii iubirii este aceea care o valideaza, aratandu-i independenta fata de tiparele sociale, acesta fiind testul pe care, din cate se pare, iubirea traditionala sau cutumiara insasi nu este in masura sa-l treaca datorita formei defectuoase, ostile iubirii adevarate, in care este conceputa si perpetuata.

Prin urmare, cata vreme iubirea pura este relationata cu ideea de autonomie fata de cadrul material in care a fost produsa, chiar si caracteristica non-reproductiva biologic a dragostei homosexuale este de natura sa-i confere acesteia o dimensiune elevata, insa nu, neaparat, mai elevata. Insa, pentru ca sa nu fiu inteles gresit, aceasta nu inseamna ca toate relatiile amoroase dintre persoanele de acelasi sex pot sa fie considerate superioare omoloagelor lor heterosexuale, ci doar ne va evidentia prezenta unor sentimente si stari psiho-emotionale pozitive in cazul acestui gen de relatii, ele fiind, de altfel, numitorul comun al ambelor forme de manifestare ale erosului uman. Aceasta inseamna ca sentimentele reale ar trebui sa fie principalele criterii pentru recunoasterea iubirii, si nu acceptanta ei sociala, cu atat mai mult cu cat reformele socio-politice cele mai importante au avut loc de abia in ultimele decenii.

Redefinirea istorica a lui agape, ca modalitate naturala de ajustare a conceptiilor umane

In incercarea mea de a releva falsitatea definitiilor traditionaliste ale iubirii, care considera ca doar erosul heterosexual este permis si, pe de alta parte, ca relatiile sexuale si erotice dintre sexe exista intru placerea barbatului, voi aborda problema iubirii religioase, agape, punand-o in relatie cu cadrul normativ traditionalist.

Astfel, desi agape este chiar impusa ca practica sociala in toate societatile traditionaliste, fie ele abrahamice, fie ele dharmice, monoteiste sau politeiste, se poate constata, ca realitate istorica recurenta, starea conflictuala existenta intre natiunile care poseda valori religioase si credinte diferite, in multe dintre situatii razboaiele incepand chiar din cauza valorilor semantice disjuncte date obiectelor iubirilor lor religioase.

Prin analizarea acestor divergente culturale cu consecinte politice grave s-a putut observa faptul ca doctrinele religioase si demografiile pantheoanelor popoarelor lumii s-au modificat ca urmare a acestor conflicte militare. Mai exact, s-au sesizat doua fenomene socio-religioase majore: 1) adaptarea religiilor popoarelor cucerite canoanelor si specificului doctrinar ale cuceritorilor si, respectiv, 2) incorporarea pantheoanelor si a sistemului de credinte religioase ale popoarelor cucerite in valorile religioase ale natiunilor cuceritoare. Deci, avem de-a face cu doua fenomene co-prezente in istoria conflictelor religioase sau cu implicatii religioase, distrugerea culturii spirituale a cuceritilor si, respectiv, asimilarea acesteia de catre natiunea invingatoare. Ultima alternativa a operat, de regula, atunci cand poporul cucerit detinea o cultura mai veche si mai puternica.

Posibilitatea de redefinire istorica a erosului homosexual, tot ca efect al dinamicii istorice

In concluzie, asa cum conceptiile in privinta erosului si a institutionalizarii lui sociale difera de la o cultura la alta, un fenomen identic se poate observa si in cazul lui agape.

Deci, prin analogie cu reconfigurarile religioase constatate diacronic, daca noi, in prezent, am renunta la valorile traditionale atunci cand definim iubirea ca eros in ipostaza ei sociala inlocuindu-le cu conceptii egalitariste, atunci am reusi finalmente sa producem o teorie a iubirii care sa beneficieze de consensul general si intrebarile de tipul celor de mai sus ar disparea.

Sensul crestin al lui agape

Ar mai trebui adaugat faptul ca ulterior perioadei clasice grecesti, odata cu aparitia doctrinei iudeo-crestine, conceptul de agape, care era restrans la inceput la relatia dintre oameni si zei, avea sa fie aplicat si in domeniul relatiilor inter-umane, asimiland astfel conceptul de philia.

Fireste, daca as face o analiza detaliata a conceptului de philia, care in antichitatea elina parea sa fie destul de univoc, s-ar putea evidentia aspecte aditionale ale acestuia, care ar fi insa de natura sa limiteze extensiunea semantica a philiei, si nu sa o sporeasca. Astfel, la Aristotel, unul dintre teoreticienii moralei si, inerent, ai iubirii, cei mai importanti, philia, desi are si o esentiala nuanta reflexiva, este definita in cadrul relatiilor inter-personale intr-o maniera selectiva pe criterii de virtute morala si intelectuala. Prin urmare, conditia de existenta a philiei este iubirea de sine insusi sau insasi a fiecarui cetatean deoarece aceasta constituie baza emotionala a procesului de perfectionare a individului, al carui aspect etic si social il reprezinta iubirea de tipul philiei fata de concetatenii sai demni de iubire, deci virtuosi. Doar un om care se stimeaza pe sine suficient de mult va fi interesat sa aiba un comportament social virtuos, extrapolandu-si dragostea de sine la nivel inter-uman, fata de congenerii sai care vor fi in masura sa-i intretina comportamentul virtuos.

Perioada post-clasica avea sa aduca insa aceasta modificare semantica a conceptelor care designasera pana atunci iubirea, religia crestina si mozaismul redefinind-o in conformitate cu catehezele proprii. Astfel, in registrul categorial iudeo-crestin, notiunea de agape este imbogatita cu sensurile lui philia, producand un concept unic, eminamente specific acestor religii monoteiste. Litera Bibliei a determinat aceasta modificare conceptuala, intentia teoretica a iudeo-crestinismului fiind aceea de a creea un concept unificator al iubirii.