A fost un moment in viata mea cand am simtit atingerea cerului, desi, probabil, ar fi mai corect din punct de vedere psihologic sa spun ca in acea clipa am perceput o raza de lumina intr-un loc obscur, atat la propriu cat si la figurat.
Intr-un alt moment am avut un sentiment perplexant, ambiguu si greu de definit. Probabil ca am fost doar dezamagit, insa dezamagirea nu este un sentiment puternic cat timp nu este asociat sentimentelor cardinale ale inimii noastre, organ cu doua nuclee astrale, glumesc eu, asa cum celula hepatica are doua nuclee fizice.
Intr-un alt moment aveam sa simt o revolta, probabil destul de justificata, care avea tendinta de a-mi anula sentimentul mirific trait la inceput si potentat de cunoasterea pricinei placerii mele initiale.
Nu pot sa spun ca a fost o secventa emotionala sau o succesiune de fapte ale mintii sau o insiruire de productii ale zonei amigdaliene a creierului tocmai lina, care sa nu lase urme. Insa ceea ce este demn de mentionat este faptul ca emotiile cele mai puternice au fost cele care au castigat, eliminandu-le pe omoloagele lor negative. Pentru mine este o verificare in plus a prevalentei iubirii fata de ura, la fel cum in atmosfera solara hidrogenul se gaseste in cantitati de patru ori mai mari decat heliul. Nu stiu daca e cea mai buna comparatie, sau poate ca este.
Ce as putea sa mai spun despre politica sufletului nostru? Pai, cred ca cele de mai jos:
Cele doua sentimente contradictorii, iubirea si ura, parca se topesc, ca intr-o sinteza speculativa, intr-o sentiment mai… mare- daca ar exista vreo unitate de masura pentru ea- un sentiment totalizator, inglobant, care parca tot iubire se numeste. Poate ca e de fapt intelegere sau iubire intelegatoare. Iata si dimensiunea sau aspectul cognitiv sau logic al iubirii: iubesti cu adevarat de abia atunci cand intelegi de ce iubesti, pe cine iubesti, cu ce iubesti, cum iubesti, cat iubesti, de cand iubesti, etc. Iubesti cu adevarat de abia atunci cand izbutesti sa topesti, in tensiunea iubirii, ura inevitabila care apare pe parcurs sau care se defuleaza din inconstient- iar ura se poate defula din strafundurile mintii noastre chiar si atunci cand doar obosim sa mai iubim, ca doar suntem niste simple fiinte umane limitate-, iar rezultatul acestui proces piretic-purificator este o dragoste si mai mare, una cu valente mai mari si proprietati mai complexe- este aurul produs din melancolia lacustra a plumbului pasiunii initiale. Este o dragoste cu valori cognitive si morale, nu mai poate sa fie suspectata ca fiind dragostea nuda de nud de la inceput, ca fiind o simpla apetitiune a carnii, o pasiune in sensul etimologic al cuvantului, o dispozitie bolnavicioasa catre asternut, o chemare ancestrala si instinctuala care frumusetea fizica, un ritual al concupiscentei. Nu, la un nivel mai inalt si mai adevarat, mai probat, mai ‘verificat’, dragostea capata greutate si volum, durata si motivatie, devine o forma cu un continut real. Dragostea adevarata este aceea care contine si sentimente de natura urii, asemeni unei bucati de pamant garnisite cu pepite de aur. In sinteza unificatoare a iubirii ura devine o stare de spirit afirmativa. Acest lucru este posibil prin subordonarea si subsumarea urii fata de iubire, caz in care, ca in interpretarile estetice ale categoriei estetice a uratului, ura este aservita iubirii si facuta posibila pentru a accentua, prin contrast, ca negativ, starea de spirit opusa. Dragostea autentica este aceea care a neutralizat sau a suprimat ura transformand ‘amestecul’ rezultat in ceva care transcende conditia psiho-emotionala umana obisnuita, ceva fara echivalent in restul regnului animal, fiind prezent numai la oameni. Si Empedocles afirma, cum mult timp in urma, ceva asemanator despre relatia dinamica, dialectica, dintre iubire si ura: ura avea proprietatea specifica de a uni elementele naturale neasemanatoare, dezbindandu-le, insa, pe cele asemanatoare. La fel ca in metafora bucatii de pamant garnisite cu pepite de aur. Iubirea pura, ‘izolata chimic’, la fel ca in cosmogonia filosofului antic, nu mai este la fel de toleranta si de inglobanta, ea uneste numai ceea ce-si seamana, separand categoric ceea ce-si difera, cam la fel cum gandea Platon eros-ul si cum prezenta Empedocles actiunea demiurgica a iubirii. Trebuie totusi mentionat ca amorul cel adevarat, cel caruia ma adresez acum incercand sa-l delimitez de caracteristicile lui irelevante, cat si de cele straine notiunii lui, deci nu amorul ‘izolat chimic’ sau analizat psihanalitic ori psihologic ca un continut psihic distinct, este cel totalizant, care contine in sine, asa cum am spus, si sovaielile lui, adumbririle lui, petele lui solare, care nu fac altceva decat sa-l desavarseasca, sa-l umanizeze, sa-l prezinte ca o timografie, ca un produs palpabil al dragostei tale reale.
Probabil ca nu poti sa iubesti ceva sau pe cineva fara sa-l si urasti, probabil ca acesta este si conditia eliminatorie a dragostei pure. Dragoste pura care nu mai pare ca fiind atat de pura dupa ce am decompozat-o atat de mult prin analiza psihologica si estetica. Sau poate ca, de fapt, adevarata puritate nu poate sa fie obtinuta decat prin acesta sublimare deosebita, proces care face apel si la complementul urii. Probabil ca din perspectiva iubirii celei adevarate ura este, deopotriva, un complement si un compliment. Cum ati reactiona Dumneavoastra, cei care cititi acest text, bunaoara, daca persoana care va iubeste cel mai mult v-ar spune, spontan si oral, ex-nihilo, ca va uraste? Probabil ca i-ati cere explicatii, iar daca afirmatia acesteia nu ar fi fost o gluma, capriciu al iubirii, ati constata ca a ajuns sa spuna ca va uraste- nu neaparat sa si simta aceste lucru- tocmai datorita iubirii pe care v-o poarta.
Dar despre ce scriam eu de fapt aici? Doar am scris, in cuvintele cele mai clare care mi-au venit in minte, incercand, in acelasi timp, sa fiu si putin poetic- ca prea am fost atat de mult timp doar noetic, fapt care mi-a ingreunat comunicarea, poate chiar si pe messenger- despre lucrurile cele mai importante ale vietii, ale oricarei vieti, pana la urma.
Si psihoterapeutii si psihologii, nu numai romanticii incurabili sau poetii, spun acelasi lucru: iubirea este… esenta vietii. Daca esti tanar iti suna doar frumos, poate sa-ti fie material pentru o declaratie de dragoste, etc, dar, de regula, nu ti-e atat de usor sa patrunzi semnificatia de adancime a enuntului. Chiar poti sa ai in tine o buna parte din acea forta psiho-emotionala teribila- care ne anima toate actiunile, intre doua clipiri de ochi fiind spus- dar sa nu stii sa intelegi ce forta divina te insufleteste si, de exemplu, te face sa-ti cauti serviciu dupa serviciu, sa lucrezi n ore pe zi pentru ati creste bugetul lunar, sa investesti in cultivarea trupului tau incat el sa-ti infloreasca ca o floare de cires si ca, astfel, el sa fie demn de o iubire mai elevata, etc. Insa, de cele mai multe ori, cei mai multi dintre ei, chiar daca abunda de aceasta energie psihica- pe care, intr-o ironie a intelegerii si denumirii sensurilor functiilor mintii, Jung o numea libido- in intelesul de energie psihica in general- dupa ce, cu putin timp inainte, Freud utilizase cuvantul ‘libido’, cu trimitere doar la energia sexuala- ei bine, chiar daca poseda un prea-plin al acesteia, ei, pur si simplu, nu sunt constienti de ce sentiment divin au dezvoltat in ei sau, mai bine spus, au lasat sa li se ridice la suprafata constiintei, ca intr-o epifanie cotidiana, fara de care profanul venerator de sacru nu ar mai fi posibil, si nici sacrul insusi nu ar mai avea veneratori.
Ceea ce vreau sa simt cat mai clar prin intermediul acestor cuvinte este aceea ca iubirea este, literalmente si spiritualmente, motorul vietilor noastre. Cu cat este mai ‘concentrata’, mai pura, doza de iubire pe care ne-o descoperim in noi insine, cu atat mai mare va fi gradul nostru de veridicitate si de veracitate, de autenticitate ca oameni. Si nu ca altceva. Nu ca zei, nu ca eroi familiali sau locali. Nu, asa doar reusim sa ne implinim ca oameni, sa ne apropiem de norma noastra de fiinte umane, poate chiar sa o atingem pe linie emotionala. Ceea ce, oricum, ar fi deja mai mult decat suficient pentru noi, cel putin pentru mine. De ce? Ganditi-va la ce ar putea sa inseamne implinirea cognitiva sau, mai simplu spus, implinirea intelectuala! Este ea realizabila, este macar de conceput sau de imaginat? Daca devii laureat al premiului Nobel in fizica sau in literatura poti sa ai macar speranta de a stapani, macar aproape la fel de bine, si alt domeniu in afara domeniului tau de excelenta? Slabe sperante! Si este macar necesar acest lucru? Iar acum comparati realizarea individuala pe linie intelectual-stiintifica cu cea de pe linie emotional-spirituala. Concretetea primeia este atat de fragila: stiinta moderna isi schimba explicatiile si justificarile, metodologiile, uneori chiar si paradigmele atat de repede, insa iubirea, odata iscata, iti ramane sadita in suflet si se tot dezvolta, intr-o enflorescenta cat viata ta. Mi-a placut foarte mult, desi cei care doresc pot sa gaseasca vulgaritate in analogia mea, sa fac o comparatie intre inflorirea, de regula o data pe an, a florilor, si rutul, de asemenea anual, al animalelor. Dragostea oamenilor nu este decat o evidentiere continua, devenita vizibila la anumite intervale de timp, a unei stari psihologice viagere, care face practic parte din structura noastra psihica. Daca omul ar putea sau ar fi trebuit sa fie definit alternativ sau contextual, in cine stie ce situatie favorabila negarii nimicniciei lui de fond, ca fiind o fiinta de lumina, atunci, in mod sigur, lumina lui provine doar de acolo, din flacara iubirii lui pentru cei asemeni lui, asa cum atat de frumos spunea Platon in Hippias minor. Iubirea este o binecuvantare, ea ne perpetueaza specia, pana la urma, insa ne si ingaduie sa fim mai buni, sa ne perfectionam pe linie emotionala, adica acolo unde avem dreptul sa speram in atingerea unei conditii mai demne- spre deosebire de domeniul stiintific, atat de alunecos si de anorgasmic, deopotriva. In paranteza fie spus, cum am putea noi, oare, sa simtim ceea ce ar fi simtit Dumnezeu in momentul crearii lumii atunci cand o re-cream prin cunoastere stiintifica, cat timp El nu a zamislit-o pe acesta din cunoastere- cunoasterea umana, conceptuala, cunoasterea facuta de minte si bazata pe dihotomii, pe inductii si deductii,- ci a zamislit-o din iubire, ceea ce ar fi in masura sa o recomande, pe ea, iubirea, ca fiind o treapta mai inalta, cea mai inalta, de cunoastere.
Nimicnicia omului rezida in egoismul lui si in intelectualitatea lui falsa, cum sunt toate pretentiile de cunoastere ale temeiurilor lucrurilor, si de abia altruismul lui, capacitatea lui de a iubi pe altcineva asa cum se iubeste pe sine, adica ‘simtualitatea’ lui, il face ‘pozitiv’, mai mult decat 0, mai mult decat nimicul.
Si nu in ultimul rand, avem nevoie de iubire, pentru ca iubirea nu este doar raspunsul vietii, ea este, asa cum am spus, inima ei. Iar o fiinta ‘non-cordata’ este un nonsens. Ceea ce inseamna ca iubirea nu doar ca ne desavarseste, ne face mai buni in tot ceea ce intreprindem, dar ne face posibila existenta. Cei care nu iubesc, desi sunt fructe ale iubirii, nu traiesc de fapt, sunt doar umbre intr-un spectacol de lumini, forme si culori.
go back to the main page
Intr-un alt moment aveam sa simt o revolta, probabil destul de justificata, care avea tendinta de a-mi anula sentimentul mirific trait la inceput si potentat de cunoasterea pricinei placerii mele initiale.
Nu pot sa spun ca a fost o secventa emotionala sau o succesiune de fapte ale mintii sau o insiruire de productii ale zonei amigdaliene a creierului tocmai lina, care sa nu lase urme. Insa ceea ce este demn de mentionat este faptul ca emotiile cele mai puternice au fost cele care au castigat, eliminandu-le pe omoloagele lor negative. Pentru mine este o verificare in plus a prevalentei iubirii fata de ura, la fel cum in atmosfera solara hidrogenul se gaseste in cantitati de patru ori mai mari decat heliul. Nu stiu daca e cea mai buna comparatie, sau poate ca este.
Ce as putea sa mai spun despre politica sufletului nostru? Pai, cred ca cele de mai jos:
Cele doua sentimente contradictorii, iubirea si ura, parca se topesc, ca intr-o sinteza speculativa, intr-o sentiment mai… mare- daca ar exista vreo unitate de masura pentru ea- un sentiment totalizator, inglobant, care parca tot iubire se numeste. Poate ca e de fapt intelegere sau iubire intelegatoare. Iata si dimensiunea sau aspectul cognitiv sau logic al iubirii: iubesti cu adevarat de abia atunci cand intelegi de ce iubesti, pe cine iubesti, cu ce iubesti, cum iubesti, cat iubesti, de cand iubesti, etc. Iubesti cu adevarat de abia atunci cand izbutesti sa topesti, in tensiunea iubirii, ura inevitabila care apare pe parcurs sau care se defuleaza din inconstient- iar ura se poate defula din strafundurile mintii noastre chiar si atunci cand doar obosim sa mai iubim, ca doar suntem niste simple fiinte umane limitate-, iar rezultatul acestui proces piretic-purificator este o dragoste si mai mare, una cu valente mai mari si proprietati mai complexe- este aurul produs din melancolia lacustra a plumbului pasiunii initiale. Este o dragoste cu valori cognitive si morale, nu mai poate sa fie suspectata ca fiind dragostea nuda de nud de la inceput, ca fiind o simpla apetitiune a carnii, o pasiune in sensul etimologic al cuvantului, o dispozitie bolnavicioasa catre asternut, o chemare ancestrala si instinctuala care frumusetea fizica, un ritual al concupiscentei. Nu, la un nivel mai inalt si mai adevarat, mai probat, mai ‘verificat’, dragostea capata greutate si volum, durata si motivatie, devine o forma cu un continut real. Dragostea adevarata este aceea care contine si sentimente de natura urii, asemeni unei bucati de pamant garnisite cu pepite de aur. In sinteza unificatoare a iubirii ura devine o stare de spirit afirmativa. Acest lucru este posibil prin subordonarea si subsumarea urii fata de iubire, caz in care, ca in interpretarile estetice ale categoriei estetice a uratului, ura este aservita iubirii si facuta posibila pentru a accentua, prin contrast, ca negativ, starea de spirit opusa. Dragostea autentica este aceea care a neutralizat sau a suprimat ura transformand ‘amestecul’ rezultat in ceva care transcende conditia psiho-emotionala umana obisnuita, ceva fara echivalent in restul regnului animal, fiind prezent numai la oameni. Si Empedocles afirma, cum mult timp in urma, ceva asemanator despre relatia dinamica, dialectica, dintre iubire si ura: ura avea proprietatea specifica de a uni elementele naturale neasemanatoare, dezbindandu-le, insa, pe cele asemanatoare. La fel ca in metafora bucatii de pamant garnisite cu pepite de aur. Iubirea pura, ‘izolata chimic’, la fel ca in cosmogonia filosofului antic, nu mai este la fel de toleranta si de inglobanta, ea uneste numai ceea ce-si seamana, separand categoric ceea ce-si difera, cam la fel cum gandea Platon eros-ul si cum prezenta Empedocles actiunea demiurgica a iubirii. Trebuie totusi mentionat ca amorul cel adevarat, cel caruia ma adresez acum incercand sa-l delimitez de caracteristicile lui irelevante, cat si de cele straine notiunii lui, deci nu amorul ‘izolat chimic’ sau analizat psihanalitic ori psihologic ca un continut psihic distinct, este cel totalizant, care contine in sine, asa cum am spus, si sovaielile lui, adumbririle lui, petele lui solare, care nu fac altceva decat sa-l desavarseasca, sa-l umanizeze, sa-l prezinte ca o timografie, ca un produs palpabil al dragostei tale reale.
Probabil ca nu poti sa iubesti ceva sau pe cineva fara sa-l si urasti, probabil ca acesta este si conditia eliminatorie a dragostei pure. Dragoste pura care nu mai pare ca fiind atat de pura dupa ce am decompozat-o atat de mult prin analiza psihologica si estetica. Sau poate ca, de fapt, adevarata puritate nu poate sa fie obtinuta decat prin acesta sublimare deosebita, proces care face apel si la complementul urii. Probabil ca din perspectiva iubirii celei adevarate ura este, deopotriva, un complement si un compliment. Cum ati reactiona Dumneavoastra, cei care cititi acest text, bunaoara, daca persoana care va iubeste cel mai mult v-ar spune, spontan si oral, ex-nihilo, ca va uraste? Probabil ca i-ati cere explicatii, iar daca afirmatia acesteia nu ar fi fost o gluma, capriciu al iubirii, ati constata ca a ajuns sa spuna ca va uraste- nu neaparat sa si simta aceste lucru- tocmai datorita iubirii pe care v-o poarta.
Dar despre ce scriam eu de fapt aici? Doar am scris, in cuvintele cele mai clare care mi-au venit in minte, incercand, in acelasi timp, sa fiu si putin poetic- ca prea am fost atat de mult timp doar noetic, fapt care mi-a ingreunat comunicarea, poate chiar si pe messenger- despre lucrurile cele mai importante ale vietii, ale oricarei vieti, pana la urma.
Si psihoterapeutii si psihologii, nu numai romanticii incurabili sau poetii, spun acelasi lucru: iubirea este… esenta vietii. Daca esti tanar iti suna doar frumos, poate sa-ti fie material pentru o declaratie de dragoste, etc, dar, de regula, nu ti-e atat de usor sa patrunzi semnificatia de adancime a enuntului. Chiar poti sa ai in tine o buna parte din acea forta psiho-emotionala teribila- care ne anima toate actiunile, intre doua clipiri de ochi fiind spus- dar sa nu stii sa intelegi ce forta divina te insufleteste si, de exemplu, te face sa-ti cauti serviciu dupa serviciu, sa lucrezi n ore pe zi pentru ati creste bugetul lunar, sa investesti in cultivarea trupului tau incat el sa-ti infloreasca ca o floare de cires si ca, astfel, el sa fie demn de o iubire mai elevata, etc. Insa, de cele mai multe ori, cei mai multi dintre ei, chiar daca abunda de aceasta energie psihica- pe care, intr-o ironie a intelegerii si denumirii sensurilor functiilor mintii, Jung o numea libido- in intelesul de energie psihica in general- dupa ce, cu putin timp inainte, Freud utilizase cuvantul ‘libido’, cu trimitere doar la energia sexuala- ei bine, chiar daca poseda un prea-plin al acesteia, ei, pur si simplu, nu sunt constienti de ce sentiment divin au dezvoltat in ei sau, mai bine spus, au lasat sa li se ridice la suprafata constiintei, ca intr-o epifanie cotidiana, fara de care profanul venerator de sacru nu ar mai fi posibil, si nici sacrul insusi nu ar mai avea veneratori.
Ceea ce vreau sa simt cat mai clar prin intermediul acestor cuvinte este aceea ca iubirea este, literalmente si spiritualmente, motorul vietilor noastre. Cu cat este mai ‘concentrata’, mai pura, doza de iubire pe care ne-o descoperim in noi insine, cu atat mai mare va fi gradul nostru de veridicitate si de veracitate, de autenticitate ca oameni. Si nu ca altceva. Nu ca zei, nu ca eroi familiali sau locali. Nu, asa doar reusim sa ne implinim ca oameni, sa ne apropiem de norma noastra de fiinte umane, poate chiar sa o atingem pe linie emotionala. Ceea ce, oricum, ar fi deja mai mult decat suficient pentru noi, cel putin pentru mine. De ce? Ganditi-va la ce ar putea sa inseamne implinirea cognitiva sau, mai simplu spus, implinirea intelectuala! Este ea realizabila, este macar de conceput sau de imaginat? Daca devii laureat al premiului Nobel in fizica sau in literatura poti sa ai macar speranta de a stapani, macar aproape la fel de bine, si alt domeniu in afara domeniului tau de excelenta? Slabe sperante! Si este macar necesar acest lucru? Iar acum comparati realizarea individuala pe linie intelectual-stiintifica cu cea de pe linie emotional-spirituala. Concretetea primeia este atat de fragila: stiinta moderna isi schimba explicatiile si justificarile, metodologiile, uneori chiar si paradigmele atat de repede, insa iubirea, odata iscata, iti ramane sadita in suflet si se tot dezvolta, intr-o enflorescenta cat viata ta. Mi-a placut foarte mult, desi cei care doresc pot sa gaseasca vulgaritate in analogia mea, sa fac o comparatie intre inflorirea, de regula o data pe an, a florilor, si rutul, de asemenea anual, al animalelor. Dragostea oamenilor nu este decat o evidentiere continua, devenita vizibila la anumite intervale de timp, a unei stari psihologice viagere, care face practic parte din structura noastra psihica. Daca omul ar putea sau ar fi trebuit sa fie definit alternativ sau contextual, in cine stie ce situatie favorabila negarii nimicniciei lui de fond, ca fiind o fiinta de lumina, atunci, in mod sigur, lumina lui provine doar de acolo, din flacara iubirii lui pentru cei asemeni lui, asa cum atat de frumos spunea Platon in Hippias minor. Iubirea este o binecuvantare, ea ne perpetueaza specia, pana la urma, insa ne si ingaduie sa fim mai buni, sa ne perfectionam pe linie emotionala, adica acolo unde avem dreptul sa speram in atingerea unei conditii mai demne- spre deosebire de domeniul stiintific, atat de alunecos si de anorgasmic, deopotriva. In paranteza fie spus, cum am putea noi, oare, sa simtim ceea ce ar fi simtit Dumnezeu in momentul crearii lumii atunci cand o re-cream prin cunoastere stiintifica, cat timp El nu a zamislit-o pe acesta din cunoastere- cunoasterea umana, conceptuala, cunoasterea facuta de minte si bazata pe dihotomii, pe inductii si deductii,- ci a zamislit-o din iubire, ceea ce ar fi in masura sa o recomande, pe ea, iubirea, ca fiind o treapta mai inalta, cea mai inalta, de cunoastere.
Nimicnicia omului rezida in egoismul lui si in intelectualitatea lui falsa, cum sunt toate pretentiile de cunoastere ale temeiurilor lucrurilor, si de abia altruismul lui, capacitatea lui de a iubi pe altcineva asa cum se iubeste pe sine, adica ‘simtualitatea’ lui, il face ‘pozitiv’, mai mult decat 0, mai mult decat nimicul.
Si nu in ultimul rand, avem nevoie de iubire, pentru ca iubirea nu este doar raspunsul vietii, ea este, asa cum am spus, inima ei. Iar o fiinta ‘non-cordata’ este un nonsens. Ceea ce inseamna ca iubirea nu doar ca ne desavarseste, ne face mai buni in tot ceea ce intreprindem, dar ne face posibila existenta. Cei care nu iubesc, desi sunt fructe ale iubirii, nu traiesc de fapt, sunt doar umbre intr-un spectacol de lumini, forme si culori.
go back to the main page
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu