Probabil ca singura modalitate de
a intelege gandirea lui Kant este
aceea de a incerca sa intram in contextul ideologic al perioadei istorice in
care acesta a trait, una caracterizata de o emulatie deosebita, ganditorul din
Koenigsberg nefacand decat sa preia si sa aprofundeze o serie dintre temele
filosofice dominante in epoca sa, care a produs asa-numita filosofie romantica
germana. Formatia lui intelectuala de profesor universitar avea sa ii fie de
ajutor in dezvoltarea principalelor lui lucrari de filosofie de sistem. Mai
exact, fiind profesor de logica si de metafizica la Universitatea din
Koenigsberg- Kalininburgul de astazi- el a predat prima disciplina filosofica
utilizand manualul de logica a lui Meyer,
pe care avea sa-l adnoteze si sa-l completeze pana cand a dat nastere practic
unei alte carti, proprii, aceasta fiind Critica
ratiunii pure, opera cea mai cunoscuta a lui Kant.
Insa contributia stiintifica a
lui Kant este una mult mai
generoasa, el fiind autorul a numeroase lucrari, atat de metafizica si de
logica teoretica, cat si de filosofie moral-politica si de estetica. Astfel,
cea mai importanta carte a lui de filosofie morala este Critica ratiunii practice, opera care este insa strans legata prin
problematica abordata de Intemeierea
metafizicii moravurilor, tot asa cum Prolegomena s-a intentionat sa fie o
explicitare a Criticii ratiunii pure, doar ca dificultatea expunerii
kantiene a mentinut-o si pe aceasta din urma in acelasi registru de obscuritate
pentru cititorul obisnuit. Pe linie estetica, Kant este autorul Criticii
facultatii de judecare, opera care vine sa intregeasca intr-o trilogie
livresca seria Criticilor semnate de
catre filosoful german, aceasta avand meritul de a extinde numarul facultatilor
de cunoastere prin statuarea asa-numitei facultati
de judecare, care ar elabora echivalentele emotional-estetice al conceptelor intelectului, anume judecatile de gust, cat si prin inserarea
unei pseudo-facultati hibride, imaginatia,
a carei participare in generarea anumitor concepte estetice, precum acela al
sublimului, este asumata ca fiind necesara.
Probabil ca filosofia lui Kant, ramasa posteritatii sub numele de
idealism critic sau transcendental, a epatat in masura cea
mai mare prin teoria sa a cunoasterii- sau prin gnoseologia lui- anume una care
a facut anumite nuantari importante, renuntand la identificarea exclusiva a
gandirii cu intelectul sau cu inteligenta, asa cum facusera ganditori precum Descartes sau Spinoza, ultimul atribuind chiar si divinitatii proprietatea
gandirii, in timp ce primul clasificase ideile in functie de natura lor, insa
le localizase pe toate in intelect, si, chiar daca accepta ca imaginatia si
memoria ar fi facultati cognitive distincte, el nu crease o gnoseologie
veritabila, neexplicand dimensiunea morala a omului sau pe cea speculativa a
ideilor metafizice prin intermediul unor facultati diferite.
Kant insa, mergand pe linia antichitatii clasice eline, a teoretizat
forme superioare si diferite ale cunoasterii, fiecare avand domenii de
aplicatie specifice. Astfel, la Kant,
actiunile valorizabile moral tin de domeniul ratiunii, facultate de cunoastere diferita formal si functional de intelect intrucat prima nu mai tine, stricto sensu, de adaptarea omului la natura, ci, in cele mai multe dintre
situatii, ea rezulta sau este evidentiata de adaptarea omului in cadrul
organismelor sociale, adica in forma antropizata a naturii care este societatea
umana normata de legi etice de relationare reciproca. Echivalentele ideilor innascute
de la Descartes sunt conceptele rationale sau Ideile transcendente kantiene, insa
cunoasterea directa a acestora- asa cum conceptele
(intelectului) sau notiunile sunt
cunoscute pe baza experientei, iar conceptele
morale sunt determinate concret prin intermediul ratiunii- nu este
posibila, Kant considerandu-le ca
fiind prototipuri transcendente, in spiritul gandirii lui Platon, ele avand doar rolul de a orienta gandirea umana, fara insa
a fi si tangibile. Insa Ideile lui Kant
apartin deja de o facultate de cunoastere diferita de intelect si de ratiune, ratiunea (pura) speculativa sau speculatiunea.
Miza teoretica a Criticii facultatii de judecare, pe de
alta parte, este una nu mai putin importanta din punct de vedere gnoseologic.
Aici este expusa facultatea de judecare, forma quasi-logica a cunoasterii care este operanta in domeniul artei si
al teoriei artei, acolo unde valoarea suprema este frumosul, si nu adevarul sau
binele, ca in celelalte situatii. Insa conceptul estetic doar preia forma
conceptului logic al intelectului sau pe cea a conceptului normativ al
ratiunii, judecata sau aprecierea estetica, numita si judecata de gust, avand in toate cazurile o doza evidenta de
subiectivitate pe un fundal pseudo-conceptual de obiectivitate, care tine insa mai
degraba de common sense ori de
structura emotionala specifica oamenilor. De exemplu, oamenii fiind fiinte
inteligente evoluate din primate, valorile lor etice si estetice vor fi
conditionate atat de natura lor gregara, cat si de nivelul de civilizatie atins
de ei, dar si de insasi alcatuirea lor psiho-somatica, ei manifestand o
repulsie innascuta fata de unele lucruri care poate ca ar fi indiferente, daca
nu chiar agreeate de alte posibile specii inteligente.
In cadrul gnoseologiei kantiene
se poate vorbi, ca in cazul majoritatii ganditorilor, de doua categorii majore
de facultati ale cunoasterii, facultatile sensibile si cele logice. Formele
cognitive innascute senzoriale sunt abordate, in cadrul Criticii ratiunii pure, pe cuprinsul capitolului Esteticii transcendentale, in timp ce
omoloagele lor logice sunt tratate in paginile sectiunii Logicii transcendentale.
Prin ‘estetica transcendentala’, Kant
intelege insa structurile implicate in cunoasterea umana care sunt innascute si
care analizeaza obiectele cunoasterii exclusiv din punctul de vedere al
proprietatilor lor brute, ca fiindu-ne doar date in spatiu si timp. Facultatile de cunoastere sensibile sunt
de doua tipuri, a priori sau pure si a posteriori sau strict empirice. In
prima sub-categorie figureaza asa-numitele intuitii
sau forme pure ale sensibilitatii-
ori forme pure ale aparentelor (fenomenelor)-, acestea fiind spatiul si timpul. Celei de-a doua sub-categorii apartin intuitiile sau perceptiile
senzoriale, realizate prin cele cinci simturi conventionale ale omului.
Prin analogie cu intuitiile pure ale sensibilitatii, acestea din urma pot sa
mai fie numite intuitii empirice ale
sensibilitatii.
Exista un apriorism sau un
caracter independent si anterior oricarei experiente individuale posibile al
formelor pure ale spatiului si timpului deoarece toate fenomenele experimentate
de om au loc in anumite momente din timp si in anumite locuri din spatiu,
datarea si localizarea obiectelor experientei senzoriale cotidiene fiind o
trasatura comuna si inerenta tuturor perceptiilor senzoriale experimentate sau
experimentabile.
Chiar daca experienta ni se
prezinta si este realizata de catre noi sub forma unui tot coerent al
elementelor a priori si al celor
perceptive, este clar ca primele pot sa fie concepute, asemeni unor scheme
logice, independent de celelalte, chiar daca (pre)existenta acestora ne este
deconspirata doar pe parcursul experientei noastre obisnuite.
Empirismul strict al perceptiilor
senzoriale, pe de alta parte, nu mai necesita niciun fel de clarificare
suplimentara.
Facultatile de cunoastere logice sunt abordate in cele doua
componente metodologice ale Logicii
transcendentale. Astfel, in Analitica
transcendentala, se discuta despre intelect
si despre instrumentele sale specifice, conceptele
sau notiunile.
Conceptele intelectului, asemeni
intuitiilor sensibilitatii, pot sa fie, la randul lor, pure sau empirice, fapt
care extinde elementele gnoseologice apriorice kantiene. Conceptele pure ale intelectului sunt denumite, in spirit
aristotelician, categorii sau predicamente.
Totusi, trebuie mentionat faptul
ca in Critica ratiunii pure nu
asistam inca la o prezentare propriu-zisa a facultatii
de judecare, desi o alta forma a cunoasterii, imaginatia, este deja teoretizata, fie si in afara canoanelor
schematice kantiene care caracterizeaza toate celelalte facultati.
In cea de-a doua parte a acestui
capitol, numita Dialectica
transcendentala, este expusa facultatea de cunoastere a ratiunii, cu instrumentele ei
caracteristice, conceptele rationale sau Ideile. Problema comportata de acestea
consta in aceea ca Ideile nu pot sa constituie obiectele experientei
nemijlocite, singura ipostaza in care ratiunea isi poate demonstra utilitatea
concreta fiind sfera sociala a relatiilor inter-umane, in timp ce Ideile, in
calitatea lor de superlative metafizice, sunt doar teoretizabile, nu insa si
verificabile prin experienta. In scopul raportarii directe fata de Idei, Kant mentioneaza necesitatea existentei
unei forme de cunoastere calitativ diferite, ratiunea (pura) speculativa sau
speculatiunea.
Discursul metafizic sau
speculativ insa nu mai reprezinta punctul forte al demersurilor lui Kant, a carui gandire logicista nu s-a
pretat la abordarea extensiva a acestei problematici metafizice si teologice, unde
aveau sa exceleze multi dintre ilustrii lui contemporani precum Hegel, Fichte sau Schelling,
dar si predecesori de-ai sai ca Leibniz ori ca marii mistici ai spatiului
germanic, Meister Eckhart, Jakob Boehme sau Nicolaus Cusanus.
