Filosofia kantiana

 Probabil ca singura modalitate de a intelege gandirea lui Kant este aceea de a incerca sa intram in contextul ideologic al perioadei istorice in care acesta a trait, una caracterizata de o emulatie deosebita, ganditorul din Koenigsberg nefacand decat sa preia si sa aprofundeze o serie dintre temele filosofice dominante in epoca sa, care a produs asa-numita filosofie romantica germana. Formatia lui intelectuala de profesor universitar avea sa ii fie de ajutor in dezvoltarea principalelor lui lucrari de filosofie de sistem. Mai exact, fiind profesor de logica si de metafizica la Universitatea din Koenigsberg- Kalininburgul de astazi- el a predat prima disciplina filosofica utilizand manualul de logica a lui Meyer, pe care avea sa-l adnoteze si sa-l completeze pana cand a dat nastere practic unei alte carti, proprii, aceasta fiind Critica ratiunii pure, opera cea mai cunoscuta a lui Kant.

Insa contributia stiintifica a lui Kant este una mult mai generoasa, el fiind autorul a numeroase lucrari, atat de metafizica si de logica teoretica, cat si de filosofie moral-politica si de estetica. Astfel, cea mai importanta carte a lui de filosofie morala este Critica ratiunii practice, opera care este insa strans legata prin problematica abordata de Intemeierea metafizicii moravurilor, tot asa cum Prolegomena s-a intentionat sa fie o explicitare a Criticii ratiunii pure, doar ca dificultatea expunerii kantiene a mentinut-o si pe aceasta din urma in acelasi registru de obscuritate pentru cititorul obisnuit. Pe linie estetica, Kant este autorul Criticii facultatii de judecare, opera care vine sa intregeasca intr-o trilogie livresca seria Criticilor semnate de catre filosoful german, aceasta avand meritul de a extinde numarul facultatilor de cunoastere prin statuarea asa-numitei facultati de judecare, care ar elabora echivalentele emotional-estetice al conceptelor intelectului, anume judecatile de gust, cat si prin inserarea unei pseudo-facultati hibride, imaginatia, a carei participare in generarea anumitor concepte estetice, precum acela al sublimului, este asumata ca fiind necesara.

Probabil ca filosofia lui Kant, ramasa posteritatii sub numele de idealism critic sau transcendental, a epatat in masura cea mai mare prin teoria sa a cunoasterii- sau prin gnoseologia lui- anume una care a facut anumite nuantari importante, renuntand la identificarea exclusiva a gandirii cu intelectul sau cu inteligenta, asa cum facusera ganditori precum Descartes sau Spinoza, ultimul atribuind chiar si divinitatii proprietatea gandirii, in timp ce primul clasificase ideile in functie de natura lor, insa le localizase pe toate in intelect, si, chiar daca accepta ca imaginatia si memoria ar fi facultati cognitive distincte, el nu crease o gnoseologie veritabila, neexplicand dimensiunea morala a omului sau pe cea speculativa a ideilor metafizice prin intermediul unor facultati diferite.

Kant insa, mergand pe linia antichitatii clasice eline, a teoretizat forme superioare si diferite ale cunoasterii, fiecare avand domenii de aplicatie specifice. Astfel, la Kant, actiunile valorizabile moral tin de domeniul ratiunii, facultate de cunoastere diferita formal si functional de intelect intrucat prima nu mai tine, stricto sensu, de adaptarea omului la natura, ci, in cele mai multe dintre situatii, ea rezulta sau este evidentiata de adaptarea omului in cadrul organismelor sociale, adica in forma antropizata a naturii care este societatea umana normata de legi etice de relationare reciproca. Echivalentele ideilor innascute de la Descartes sunt conceptele rationale sau Ideile transcendente kantiene, insa cunoasterea directa a acestora- asa cum conceptele (intelectului) sau notiunile sunt cunoscute pe baza experientei, iar conceptele morale sunt determinate concret prin intermediul ratiunii- nu este posibila, Kant considerandu-le ca fiind prototipuri transcendente, in spiritul gandirii lui Platon, ele avand doar rolul de a orienta gandirea umana, fara insa a fi si tangibile. Insa Ideile lui Kant apartin deja de o facultate de cunoastere diferita de intelect si de ratiune, ratiunea (pura) speculativa sau speculatiunea.

Miza teoretica a Criticii facultatii de judecare, pe de alta parte, este una nu mai putin importanta din punct de vedere gnoseologic. Aici este expusa facultatea de judecare, forma quasi-logica a cunoasterii care este operanta in domeniul artei si al teoriei artei, acolo unde valoarea suprema este frumosul, si nu adevarul sau binele, ca in celelalte situatii. Insa conceptul estetic doar preia forma conceptului logic al intelectului sau pe cea a conceptului normativ al ratiunii, judecata sau aprecierea estetica, numita si judecata de gust,  avand in toate cazurile o doza evidenta de subiectivitate pe un fundal pseudo-conceptual de obiectivitate, care tine insa mai degraba de common sense ori de structura emotionala specifica oamenilor. De exemplu, oamenii fiind fiinte inteligente evoluate din primate, valorile lor etice si estetice vor fi conditionate atat de natura lor gregara, cat si de nivelul de civilizatie atins de ei, dar si de insasi alcatuirea lor psiho-somatica, ei manifestand o repulsie innascuta fata de unele lucruri care poate ca ar fi indiferente, daca nu chiar agreeate de alte posibile specii inteligente.

In cadrul gnoseologiei kantiene se poate vorbi, ca in cazul majoritatii ganditorilor, de doua categorii majore de facultati ale cunoasterii, facultatile sensibile si cele logice. Formele cognitive innascute senzoriale sunt abordate, in cadrul Criticii ratiunii pure, pe cuprinsul capitolului Esteticii transcendentale, in timp ce omoloagele lor logice sunt tratate in paginile sectiunii Logicii transcendentale.

Prin ‘estetica transcendentala’, Kant intelege insa structurile implicate in cunoasterea umana care sunt innascute si care analizeaza obiectele cunoasterii exclusiv din punctul de vedere al proprietatilor lor brute, ca fiindu-ne doar date in spatiu si timp. Facultatile de cunoastere sensibile sunt de doua tipuri, a priori sau pure si a posteriori sau strict empirice. In prima sub-categorie figureaza asa-numitele intuitii sau forme pure ale sensibilitatii- ori forme pure ale aparentelor (fenomenelor)-, acestea fiind spatiul si timpul. Celei de-a doua sub-categorii apartin intuitiile sau perceptiile senzoriale, realizate prin cele cinci simturi conventionale ale omului. Prin analogie cu intuitiile pure ale sensibilitatii, acestea din urma pot sa mai fie numite intuitii empirice ale sensibilitatii.

Exista un apriorism sau un caracter independent si anterior oricarei experiente individuale posibile al formelor pure ale spatiului si timpului deoarece toate fenomenele experimentate de om au loc in anumite momente din timp si in anumite locuri din spatiu, datarea si localizarea obiectelor experientei senzoriale cotidiene fiind o trasatura comuna si inerenta tuturor perceptiilor senzoriale experimentate sau experimentabile.

Chiar daca experienta ni se prezinta si este realizata de catre noi sub forma unui tot coerent al elementelor a priori si al celor perceptive, este clar ca primele pot sa fie concepute, asemeni unor scheme logice, independent de celelalte, chiar daca (pre)existenta acestora ne este deconspirata doar pe parcursul experientei noastre obisnuite.

Empirismul strict al perceptiilor senzoriale, pe de alta parte, nu mai necesita niciun fel de clarificare suplimentara.

Facultatile de cunoastere logice sunt abordate in cele doua componente metodologice ale Logicii transcendentale. Astfel, in Analitica transcendentala, se discuta despre intelect si despre instrumentele sale specifice, conceptele sau notiunile.

Conceptele intelectului, asemeni intuitiilor sensibilitatii, pot sa fie, la randul lor, pure sau empirice, fapt care extinde elementele gnoseologice apriorice kantiene. Conceptele pure ale intelectului sunt denumite, in spirit aristotelician, categorii sau predicamente.

Totusi, trebuie mentionat faptul ca in Critica ratiunii pure nu asistam inca la o prezentare propriu-zisa a facultatii de judecare, desi o alta forma a cunoasterii, imaginatia, este deja teoretizata, fie si in afara canoanelor schematice kantiene care caracterizeaza toate celelalte facultati.

In cea de-a doua parte a acestui capitol, numita Dialectica transcendentala, este expusa facultatea de cunoastere a ratiunii, cu instrumentele ei caracteristice, conceptele rationale sau Ideile. Problema comportata de acestea consta in aceea ca Ideile nu pot sa constituie obiectele experientei nemijlocite, singura ipostaza in care ratiunea isi poate demonstra utilitatea concreta fiind sfera sociala a relatiilor inter-umane, in timp ce Ideile, in calitatea lor de superlative metafizice, sunt doar teoretizabile, nu insa si verificabile prin experienta. In scopul raportarii directe fata de Idei, Kant mentioneaza necesitatea existentei unei forme de cunoastere calitativ diferite, ratiunea (pura) speculativa sau speculatiunea.

Discursul metafizic sau speculativ insa nu mai reprezinta punctul forte al demersurilor lui Kant, a carui gandire logicista nu s-a pretat la abordarea extensiva a acestei problematici metafizice si teologice, unde aveau sa exceleze multi dintre ilustrii lui contemporani precum Hegel, Fichte sau Schelling, dar si predecesori de-ai sai ca Leibniz ori ca marii mistici ai spatiului germanic, Meister Eckhart, Jakob Boehme sau Nicolaus Cusanus.