Diversitatea

Romania a ajuns sa fie o tara in care exista diversitate. De fapt, acesta exista inca din perioada comunismului, numai ca atunci ea era innabusita, nerecunoscuta, limitata la cateva caracteristici inevitabile de tipul diversitatii etnice, lingvistice, culturale. Actualmente diversitatea este prezenta in toate aspectele societatii romanesti, mai mult, ea este incurajata sa continue sa existe, sa isi creasca vizibilitatea, etc.

Acum, aici, avem diversitate culturala, religioasa - ni se permite sa avem conceptii religioase - etnica, lingvistica, de orientare si de identitate sexuala, etc. Pot sa afirm ca vad diversitatea pretutindeni si o vad asa cum as vedea-o intr-o alta mare metropola a lumii, ca si cum parcelele de tara cu care intru in contact la un moment dat ar fi fost decupate din peisajul citadin al Londrei sau, poate, daca as asista la o expozitie de manga, ca si cum aceste elemente diverse, insa inerente societatii, ar face parte din decorul unui Tokyo. Insa sunt numai franturi din aceste mari orase: sabloanele sau etaloanele la care ne raportam pentru comparatie ne sunt inca net superioare, in primul rand din punctul de vedere al modului de receptionare si de valorificare sociala a diversitatii. La noi diversitatea este inca doar tolerata, la noi diversitatea invata sa se exprime, pe cand pe alte meleaguri ea a depasit de mult faza aceasta, devenind un element de cultura fuzionat cu restul structurii socio-culturale.

Cum vad eu diversitatea la modul concret, asa, pe asfaltul strazii, defiland ingenua si spontana? Hmm, asta ar insemna sa fac apel la fapte reale, deci sa vorbesc la modul indicativ sau la modurile trecutului, nicidecum sa realizez un exercitiu de imaginatie, vorbind la modul conditional-optativ, deoarece ultima modalitate ar permite ca prea multe sa fie spuse, insa prea putine s-ar potrivi diversitatii asa cum este ea, intr-adevar.

Eu vad diversitatea privind doar inainte, adica cu optimism, si asta pentru ca ea a inceput sa existe cu adevarat!

Tweet this!

go back to the main page

Iubirea noastra, a oamenilor

A fost un moment in viata mea cand am simtit atingerea cerului, desi, probabil, ar fi mai corect din punct de vedere psihologic sa spun ca in acea clipa am perceput o raza de lumina intr-un loc obscur, atat la propriu cat si la figurat.

Intr-un alt moment am avut un sentiment perplexant, ambiguu si greu de definit. Probabil ca am fost doar dezamagit, insa dezamagirea nu este un sentiment puternic cat timp nu este asociat sentimentelor cardinale ale inimii noastre, organ cu doua nuclee astrale, glumesc eu, asa cum celula hepatica are doua nuclee fizice.
Intr-un alt moment aveam sa simt o revolta, probabil destul de justificata, care avea tendinta de a-mi anula sentimentul mirific trait la inceput si potentat de cunoasterea pricinei placerii mele initiale.
Nu pot sa spun ca a fost o secventa emotionala sau o succesiune de fapte ale mintii sau o insiruire de productii ale zonei amigdaliene a creierului tocmai lina, care sa nu lase urme. Insa ceea ce este demn de mentionat este faptul ca emotiile cele mai puternice au fost cele care au castigat, eliminandu-le pe omoloagele lor negative. Pentru mine este o verificare in plus a prevalentei iubirii fata de ura, la fel cum in atmosfera solara hidrogenul se gaseste in cantitati de patru ori mai mari decat heliul. Nu stiu daca e cea mai buna comparatie, sau poate ca este.
Ce as putea sa mai spun despre politica sufletului nostru? Pai, cred ca cele de mai jos:
Cele doua sentimente contradictorii, iubirea si ura, parca se topesc, ca intr-o sinteza speculativa, intr-o sentiment mai… mare- daca ar exista vreo unitate de masura pentru ea- un sentiment totalizator, inglobant, care parca tot iubire se numeste. Poate ca e de fapt intelegere sau iubire intelegatoare. Iata si dimensiunea sau aspectul cognitiv sau logic al iubirii: iubesti cu adevarat de abia atunci cand intelegi de ce iubesti, pe cine iubesti, cu ce iubesti, cum iubesti, cat iubesti, de cand iubesti, etc. Iubesti cu adevarat de abia atunci cand izbutesti sa topesti, in tensiunea iubirii, ura inevitabila care apare pe parcurs sau care se defuleaza din inconstient- iar ura se poate defula din strafundurile mintii noastre chiar si atunci cand doar obosim sa mai iubim, ca doar suntem niste simple fiinte umane limitate-, iar rezultatul acestui proces piretic-purificator este o dragoste si mai mare, una cu valente mai mari si proprietati mai complexe- este aurul produs din melancolia lacustra a plumbului pasiunii initiale. Este o dragoste cu valori cognitive si morale, nu mai poate sa fie suspectata ca fiind dragostea nuda de nud de la inceput, ca fiind o simpla apetitiune a carnii, o pasiune in sensul etimologic al cuvantului, o dispozitie bolnavicioasa catre asternut, o chemare ancestrala si instinctuala care frumusetea fizica, un ritual al concupiscentei. Nu, la un nivel mai inalt si mai adevarat, mai probat, mai ‘verificat’, dragostea capata greutate si volum, durata si motivatie, devine o forma cu un continut real. Dragostea adevarata este aceea care contine si sentimente de natura urii, asemeni unei bucati de pamant garnisite cu pepite de aur. In sinteza unificatoare a iubirii ura devine o stare de spirit afirmativa. Acest lucru este posibil prin subordonarea si subsumarea urii fata de iubire, caz in care, ca in interpretarile estetice ale categoriei estetice a uratului, ura este aservita iubirii si facuta posibila pentru a accentua, prin contrast, ca negativ, starea de spirit opusa. Dragostea autentica este aceea care a neutralizat sau a suprimat ura transformand ‘amestecul’ rezultat in ceva care transcende conditia psiho-emotionala umana obisnuita, ceva fara echivalent in restul regnului animal, fiind prezent numai la oameni. Si Empedocles afirma, cum mult timp in urma, ceva asemanator despre relatia dinamica, dialectica, dintre iubire si ura: ura avea proprietatea specifica de a uni elementele naturale neasemanatoare, dezbindandu-le, insa, pe cele asemanatoare. La fel ca in metafora bucatii de pamant garnisite cu pepite de aur. Iubirea pura, ‘izolata chimic’, la fel ca in cosmogonia filosofului antic, nu mai este la fel de toleranta si de inglobanta, ea uneste numai ceea ce-si seamana, separand categoric ceea ce-si difera, cam la fel cum gandea Platon eros-ul si cum prezenta Empedocles actiunea demiurgica a iubirii. Trebuie totusi mentionat ca amorul cel adevarat, cel caruia ma adresez acum incercand sa-l delimitez de caracteristicile lui irelevante, cat si de cele straine notiunii lui, deci nu amorul ‘izolat chimic’ sau analizat psihanalitic ori psihologic ca un continut psihic distinct, este cel totalizant, care contine in sine, asa cum am spus, si sovaielile lui, adumbririle lui, petele lui solare, care nu fac altceva decat sa-l desavarseasca, sa-l umanizeze, sa-l prezinte ca o timografie, ca un produs palpabil al dragostei tale reale.
Probabil ca nu poti sa iubesti ceva sau pe cineva fara sa-l si urasti, probabil ca acesta este si conditia eliminatorie a dragostei pure. Dragoste pura care nu mai pare ca fiind atat de pura dupa ce am decompozat-o atat de mult prin analiza psihologica si estetica. Sau poate ca, de fapt, adevarata puritate nu poate sa fie obtinuta decat prin acesta sublimare deosebita, proces care face apel si la complementul urii. Probabil ca din perspectiva iubirii celei adevarate ura este, deopotriva, un complement si un compliment. Cum ati reactiona Dumneavoastra, cei care cititi acest text, bunaoara, daca persoana care va iubeste cel mai mult v-ar spune, spontan si oral, ex-nihilo, ca va uraste? Probabil ca i-ati cere explicatii, iar daca afirmatia acesteia nu ar fi fost o gluma, capriciu al iubirii, ati constata ca a ajuns sa spuna ca va uraste- nu neaparat sa si simta aceste lucru- tocmai datorita iubirii pe care v-o poarta.
Dar despre ce scriam eu de fapt aici? Doar am scris, in cuvintele cele mai clare care mi-au venit in minte, incercand, in acelasi timp, sa fiu si putin poetic- ca prea am fost atat de mult timp doar noetic, fapt care mi-a ingreunat comunicarea, poate chiar si pe messenger- despre lucrurile cele mai importante ale vietii, ale oricarei vieti, pana la urma.
Si psihoterapeutii si psihologii, nu numai romanticii incurabili sau poetii, spun acelasi lucru: iubirea este… esenta vietii. Daca esti tanar iti suna doar frumos, poate sa-ti fie material pentru o declaratie de dragoste, etc, dar, de regula, nu ti-e atat de usor sa patrunzi semnificatia de adancime a enuntului. Chiar poti sa ai in tine o buna parte din acea forta psiho-emotionala teribila- care ne anima toate actiunile, intre doua clipiri de ochi fiind spus- dar sa nu stii sa intelegi ce forta divina te insufleteste si, de exemplu, te face sa-ti cauti serviciu dupa serviciu, sa lucrezi n ore pe zi pentru ati creste bugetul lunar, sa investesti in cultivarea trupului tau incat el sa-ti infloreasca ca o floare de cires si ca, astfel, el sa fie demn de o iubire mai elevata, etc. Insa, de cele mai multe ori, cei mai multi dintre ei, chiar daca abunda de aceasta energie psihica- pe care, intr-o ironie a intelegerii si denumirii sensurilor functiilor mintii, Jung o numea libido- in intelesul de energie psihica in general- dupa ce, cu putin timp inainte, Freud utilizase cuvantul ‘libido’, cu trimitere doar la energia sexuala- ei bine, chiar daca poseda un prea-plin al acesteia, ei, pur si simplu, nu sunt constienti de ce sentiment divin au dezvoltat in ei sau, mai bine spus, au lasat sa li se ridice la suprafata constiintei, ca intr-o epifanie cotidiana, fara de care profanul venerator de sacru nu ar mai fi posibil, si nici sacrul insusi nu ar mai avea veneratori.
Ceea ce vreau sa simt cat mai clar prin intermediul acestor cuvinte este aceea ca iubirea este, literalmente si spiritualmente, motorul vietilor noastre. Cu cat este mai ‘concentrata’, mai pura, doza de iubire pe care ne-o descoperim in noi insine, cu atat mai mare va fi gradul nostru de veridicitate si de veracitate, de autenticitate ca oameni. Si nu ca altceva. Nu ca zei, nu ca eroi familiali sau locali. Nu, asa doar reusim sa ne implinim ca oameni, sa ne apropiem de norma noastra de fiinte umane, poate chiar sa o atingem pe linie emotionala. Ceea ce, oricum, ar fi deja mai mult decat suficient pentru noi, cel putin pentru mine. De ce? Ganditi-va la ce ar putea sa inseamne implinirea cognitiva sau, mai simplu spus, implinirea intelectuala! Este ea realizabila, este macar de conceput sau de imaginat? Daca devii laureat al premiului Nobel in fizica sau in literatura poti sa ai macar speranta de a stapani, macar aproape la fel de bine, si alt domeniu in afara domeniului tau de excelenta? Slabe sperante! Si este macar necesar acest lucru? Iar acum comparati realizarea individuala pe linie intelectual-stiintifica cu cea de pe linie emotional-spirituala. Concretetea primeia este atat de fragila: stiinta moderna isi schimba explicatiile si justificarile, metodologiile, uneori chiar si paradigmele atat de repede, insa iubirea, odata iscata, iti ramane sadita in suflet si se tot dezvolta, intr-o enflorescenta cat viata ta. Mi-a placut foarte mult, desi cei care doresc pot sa gaseasca vulgaritate in analogia mea, sa fac o comparatie intre inflorirea, de regula o data pe an, a florilor, si rutul, de asemenea anual, al animalelor. Dragostea oamenilor nu este decat o evidentiere continua, devenita vizibila la anumite intervale de timp, a unei stari psihologice viagere, care face practic parte din structura noastra psihica. Daca omul ar putea sau ar fi trebuit sa fie definit alternativ sau contextual, in cine stie ce situatie favorabila negarii nimicniciei lui de fond, ca fiind o fiinta de lumina, atunci, in mod sigur, lumina lui provine doar de acolo, din flacara iubirii lui pentru cei asemeni lui, asa cum atat de frumos spunea Platon in Hippias minor. Iubirea este o binecuvantare, ea ne perpetueaza specia, pana la urma, insa ne si ingaduie sa fim mai buni, sa ne perfectionam pe linie emotionala, adica acolo unde avem dreptul sa speram in atingerea unei conditii mai demne- spre deosebire de domeniul stiintific, atat de alunecos si de anorgasmic, deopotriva. In paranteza fie spus, cum am putea noi, oare, sa simtim ceea ce ar fi simtit Dumnezeu in momentul crearii lumii atunci cand o re-cream prin cunoastere stiintifica, cat timp El nu a zamislit-o pe acesta din cunoastere- cunoasterea umana, conceptuala, cunoasterea facuta de minte si bazata pe dihotomii, pe inductii si deductii,- ci a zamislit-o din iubire, ceea ce ar fi in masura sa o recomande, pe ea, iubirea, ca fiind o treapta mai inalta, cea mai inalta, de cunoastere.
Nimicnicia omului rezida in egoismul lui si in intelectualitatea lui falsa, cum sunt toate pretentiile de cunoastere ale temeiurilor lucrurilor, si de abia altruismul lui, capacitatea lui de a iubi pe altcineva asa cum se iubeste pe sine, adica ‘simtualitatea’ lui, il face ‘pozitiv’, mai mult decat 0, mai mult decat nimicul.
Si nu in ultimul rand, avem nevoie de iubire, pentru ca iubirea nu este doar raspunsul vietii, ea este, asa cum am spus, inima ei. Iar o fiinta ‘non-cordata’ este un nonsens. Ceea ce inseamna ca iubirea nu doar ca ne desavarseste, ne face mai buni in tot ceea ce intreprindem, dar ne face posibila existenta. Cei care nu iubesc, desi sunt fructe ale iubirii, nu traiesc de fapt, sunt doar umbre intr-un spectacol de lumini, forme si culori.
go back to the main page

Despre ingineriile mefistofelice si cele machiavelice

Un subiect extrem de interesant pentru mine din Faust-ul lui Goethe a fost acela al banilor. Atunci cand o imparatie in care-si bagase dracul coada nu mai functiona din punct de vedere economic, din pricina imputinarii resurselor reale, imediat disponibile, acesta l-a consiliat pe suveran sa emita asignate, o forma mai elaborata de moneda fiat si un precursor al bancnotelor, bonurilor valorice sau cecurilor bancare care aveau sa caracterizeze domeniul financiar din modernitate si pana in prezent. Asignatele nu erau bancnote propriu-zise, nici cecuri bancare autentice, insa erau, prin functia lor, ceva asemanator amandurora. Astfel, Mefistofeles, erijat in consilier financiar-bancar, propune monarhului o operatiune bancara specifica modernitatii sau contemporanitatii: emiterea si utilizarea de monede de tip fiat. Ati ramas pe intuneric, metaforic vorbind, nu-i nimic, atunci sa se faca lumina! Problema majora in cazul acestei inginerii bancare care, totodata, a coin-cis si cu o inovatie fundamentala a constat ca ea nu s-a realizat intr-o situatie economica prospera sau macar normala, ci a avut loc intr-un moment de criza, in scopul mascarii pauperitatii crescande si a declinului economic tot mai evident. Fireste, Goethe este putin cam malitios si cam tendentios in acest topos al operei lui, insa intentia lui este aceea de a evidentia diabolicitatea sau caracterul esentialmente demonic al banului, afirmatie valabila si dintr-o perspectiva atheista sau orientala cat timp banul viciaza comportamentul uman, ii degradeaza moral mintea, fiind ridicat la statutul de scop in sine. Astfel, tocmai intr-un moment critic al monarhiei in cauza, intr-unul de recesiune, cum am spune in limbaj actual, monedele vechi, depozitare ale unor valori intrinseci, facute din metale pretioase sunt substituite de asignate. In primul rand pentru ca aurul disponibil in imparatie era pe epuizate. Insa Mefistofeles il sfatuieste pe imparat sa faca acest pas intrucat el este stapanul imparatiei, iar solul acesteia este, si poate ca, intr-adevar, asa si era, incarcat de bogatii nedescoperite, asa incat, mai devreme sau mai tarziu, emisia oneroasa de bancnote fiat va avea acoperire in realitate, in vreme ce el, ca suveran, era in masura sa dea supusilor sai aceste cecuri in alb, ca o forma de credit pe o durata indefinita, dar, totusi, limitata. Insa dilema si tragicomicul situatiei deriva din faptul ca asignatele nu aveau cum sa intremeze o economie saracita, ele nefiind posesoarele explicite ale unei avutii reale- spre deosebire de galbeni sau de arginti. Ex nihilo nihil! Situatia se aseamana foarte mult cu aceea existenta in economiile actuale, in cadrul carora Banca Nationala, in calitatea ei de organism financiar-bancar suprem al statului, isi rezerva dreptul si chiar are obligatia de a interveni pentru a regla problemele economice majore aparute. Astfel, acesta poate sa modifice valoarea relativa a devizei nationale, scazand-o sau crescand-o, sa emita bancnote, sa retraga bancnote de pe piata, sa crediteze sau chiar sa preia banci private falimentare sau care se confrunta cu grave dificultati, etc. In concluzie, un anumit grad de interventionism si de centralizare este chiar necesar in cazul sistemului financiar-bancar, necesitatea lui fiind constatata deunazi chiar in Statele Unite. Prabusirea sistemului bancar din Islanda, de exemplu, a condus la o grava recesiune si la un val masiv de emigrari catre Peninsula Scandinava a etnicilor islandezi si de repatrieri- in cazul angajatilor straini. In Japonia se utilizeaza de aproximativ un secol sistemul keiretsu in care o banca sau un grup de banci private sunt dispuse in centrul unei numar de companii private, primele functionand asemeni unor nuclee economice, avand rolul de finantatori-creditori si de verificatori ai organismului economico-financiar in ansamblul sau. Sistemul de tip keiretsu este astfel constituit incat reprezentantii bancilor ‘centrale’ se regasesc in actionariatul tuturor companiilor subsecvente, care, la randul lor, sunt interconectate prin parteneriate economice in functie de domeniul lor de activitate, asa incat neregulile financiare majore prin care creditele nu s-ar mai returna sau situatiile contabile critice ar fi mascate devin imposibile.
Insa in cazul nostru situatia este departe de a fi una normala, specifica unei economii sanatoase. Prosperitatea potentiala sau latenta a tarii nu poate sa fie de ajutor imediat pentru corijarea deficitului curent. Cetatenii imperiali nu pot sa cumpere mare lucru cu asignatele primite- ele seamana, mai degraba, cu bine-cunoscutele cartele de ratie. Astfel, daca in planul aparentei Mefistofeles ofera bogatia nelimitata, in realitate el nu face decat sa-i propuna conducatorului sa rationalizeze consumul economic, tranzactiile financiare, schimburile de valori si de bunuri. Prologul capitalismului seamana cu metastaza comunismului. Se stie ca in cazul unei tari actuale emisiunea de bancnote/moneda fara acoperire de catre Banca Centrala a unei tari nu este nimic altceva decat o frauda ecomomico-bancara oficiala, extrapolata la nivel national. In mod normal, Banca Centrala emite moneda in conditiile cresterii valorii acesteia, cat si a augmentarii depozitelor, inclusiv de valuta, a bunurilor si a serviciilor existente pe piata interna a acelei tari. In mod logic, Banca Centrala retrage monede din circulatie sau le creste valoarea formala ca urmare a inflatiei, a situatiilor de recesiune economica. A retrage bancnote din circulatie fara a le inlocui inseamna sa admiti scaderea valorii devizei nationale, sa-ti asumi riscul deprecierii si mai mari a acesteia prin scaderea increderii populatiei in acea deviza, sa diminuezi din bogatia ‘conventionala’ sau contabilizata in scris, in arhivele bancare, fapt insa care este necesar in situatii economice de restriste, fiind preferabil mentinerii in circulatie a unui monetar debilizat, generator de inflatie. Bineinteles, Bancile Centrale isi iau intotdeauna masuri de precautie mentinandu-si depozite de valuta convertibile partial in devize nationale pana atunci cand economia va da semnale reale de insanatosire. Ceea ce inseamna ca scaderea, inclusiv cantitativa, a asignatelor actuale ale unei tari indica diminuarea prosperitatii acesteia si recunoasterea implicita a acestui fapt. Pe de alta parte, acest demers este un rau necesar, el avand rolul de a elimina balastul de moneda circulant pe piata, de a arde efectiv banii lipsiti de valoare. In Faust insa ni se infatiseaza un caz opus, iar consecintele pe termen mediu ale deciziei luate de suveran sunt pe cat de sumbre, pe atat de evidente. Este clar ca asistam la o subtila ironie la adresa gandirii economice la nivel inalt si, in primul rand, la adresa mecanismelor financiare care ne guverneaza economiile, atunci, pe vremea lui Goethe, ca si acum. O ironie privind raportul dintre ban, ca mod conventional, stabilit social, de simbolizare si de utilizarea a valorilor materiale reale si acestea din urma, raport in care tocmai valorile materiale efective, palpabile au ajuns sa fie subestimate, nu insa fara consecinte economice din cele mai grave.
Noica, in comentariul lui foarte amplu facut acestei lucrari de referinta a literaturii universale, aserta ca intelectul, probabil prin aceasta intelegand si limbajul intelectiv, adica cel formal, al matematicii, este prin excelenta domeniul Diavolului. Intelectul si, implicit, Diavolul guverneaza tot ceea ce tine de posibilitate, de ceea ce ar putea sa se intample sau care este, in cel mai bun caz, chiar probabil, dar nu s-a actualizat. Nu s-a actualizat... inca sau nu se va actualiza niciodata. Spre deosebire de domeniul intelectului, si nu neaparat in opozitie sau in contradictie fata de acesta, mai exista si domeniul ratiunii, care caracterizeaza realitatea, lucrurile care au avut loc, care se desfasoara chiar acum sau care urmeaza sa se actualizeze. Domeniu al carui limbaj este limbajul clasic, lexical, bazat pe cuvinte si constructii gramaticale formate din elementele lexicale ale limbilor vorbite. Acest din urma domeniu apartine lui Dumnezeu. Analiza lui Noica imi pare cu atat mai pertinenta cu cat, asa cum o arata insasi forta ratiunii, banul este o constructie sociala ambivalenta, care a devenit necesar, fiind insa nu mai putin nociv. Iar posesiunea banului este inselatoare per se. O suma de bani, chiar si cu atat mai mult una mare, nu-ti ofera decat nu numar de posibilitati, posibilitati care cresc exponential cu cat suma este mai mare, dar care, daca ar fi sa se actualizeze, se dovedesc mult mai limitate decat au sugerat-o la inceput. Diferenta dintre potentialitate si actualizare este una semnificativa, actualizarea neconstituind decat valorificarea unei posibilitati sau a unui grup, de regula restrans, de posibilitati- sau composibile, cum ar fi spus Leibniz, realitate care certifica, odata in plus, intaietatea axiologica si ontologica a realitatii fata de simpla posibilitate. Iar lucrurile stau asa macar pentru aceea ca realitatea este palpabila, in vreme ce posibilitatea este doar gandibila.
go back to the main page

Rock-ul romanesc

Despre rock-ul romanesc se vorbeste in termeni paseisti, sau, mai degraba, se spune ca nu prea exista cu adevarat. Insa, de la o vreme incoace se pare ca au inceput sa apara si ceva band-uri realmente talentate, desi discutii critice pot sa apara chiar si in cazul celor mai bune brand-uri. 
Personal, pot sa remarc o formatie din Braila- Frozen Dusk, exponenta sub-genului rock symphonic gothic, compusa din studenti la Conservator si care, dincoace de label-ul inevitabil si asumat chiar de ei insisi de epigoni ai celor de la Nightwish, sunt cu adevarat buni: vocea feminina este, si in cazul lor, competitiva, iar versurile sunt deopotriva in stil gothic si romantice. Nu in ultimul rand, ele se potrivesc anotimpului, desi figurile de stil specifice genului si sub-genului s-ar putea sa nu fie pe placul tuturor.
O alta formatie care mi-a placut in mod deosebit- chiar este o afinitate sincera, lucru usor de obtinut prin simpla audiere a melodiilor- este Vaduva BOB, sau, poate mai corect, VaduvaBOB, intr-un singur cuvant, dupa cum a gandit intemeietorul si solistul vocal al band-ului sa fie formulat numele acestuia. E o formatie care este etichetata generic ca apartinand sub-genului indie sau care, la o detaliere a influentelor muzicale, nici nu contine cuvantul 'rock', fiind, mai degraba un glamorous psychedelic gothic punk. Chiar si nefiind o formatie propriu-zis de rock, si care de abia prin versuri si prin mesajul acestora se intersecteaza cu rock-ul- la fel cum sunt si formatii de jazz cu influente folk cu astfel de insusiri- este cert faptul ca ei constituie un grup cu potential, in pofida criticilor negative la adresa lor care nu au intarziat sa apara. Dar cat de bogat este peisajul acustic rock sau gothic sau, pur si simplu, cel post-modern ca sa infieram putinele noastre realizari artistice din domeniu? Ideea este ca Peter, solistul, stie sa cante, iar piesele lor au mesaj. Poate ca doar cu cateva flori nu se poate face primavara, insa cert este ca muzica romaneasca este in ascensiune. De asemenea, este nu mai putin adevarat ca aproape nimeni din domeniul muzical nu a inceput sa cante ca profesionist 100%.
Articolul este o invitatie la arta si la extinderea interesului artistic, facand abstractie de tendinta catre specializare a melomanilor- in primul rand a acestora intrucat muzica actuala este prin definitie compozita si eclectica- acest lucru fiind realizabil chiar in zona muzicii romanesti.

Tweet this!
go back to the main page