Despre jocurile de browser de management de fotbal

Nu cred ca este o mare filosofie faptul de a sti sa joci corect un joc de management fotbalistic. Fireste, setarile jocurilor pot sa difere, insa concluzia generala este aceea ca un bun tactician, formator de talente si comerciant de fotbalisti va reusi sa valorifice la maximum potentialul formatiei sale.

Nu este insa obligatoriu ca jocurile cele mai sofisticate sa fie si cele mai reusite, un excedent de indicatii tactice nefacand neaparat ca aportul antrenorului sa fie mai mare. Spre exemplu, exista jocuri on-line de management de soccer, ca Soccer Manager, care abunda in indicatii tactice, dar, mai ales, in sisteme de joc posibile, existand in acest sens nenumarate module si sub-variante ale acestora, de asemenea, unele din setarile tactice fac apel si la abilitatile matematice ale tehnicienilor informatici, acestia necesitand sa-si selecteze player-ii si in functie de procentajul din forma maxima pe care acestia il poseda la un moment dat. Insa, in pofida tuturor acestor argumente, experienta ne arata ca efectele pe care le pot exercita managerii sunt mai limitate, dovezi in acest sens constituindu-le randamentele rezonabile ale echipelor manageriate automat, cat si dependenta calitatii prestatiilor formatiilor aliniate de valorile jucatorilor, care sunt cele ale unor jucatori reali, a caror evolutie in timp nu poate sa fie ameliorata de catre antrenori- altfel spus, acestia nu pot sa-si creasca efectiv jucatorii, ci doar sa ii cumpere pe cei mai buni si sa-i introduca in teren pe cei mai in forma. Ca o consecinta a imposibilitatii managerilor de a modifica abilitatile jucatorilor, acestia nu pot controla formele acestora decat printr-o optima titularizare, ei fiind responsabili in mod direct doar pentru moralul acestora. De asemenea, opunerea unor asezari de joc altora nu reprezinta un factor atat de important in modalitatea in care motoarele de calcul ale jocului stabilesc rezultatele finale, din acest punct de vedere jocul fiind totusi mai realist deoarece nici in sportul real nu este atat de important cat de populat este un compartiment sau altul ori ce sistem de joc este adoptat, ci cat de puternica este in fapt formatia jucata si cat de mari sunt valorile individuale prezente in teren, fapt care permite mizarea pe sisteme de joc cu 3 mijlocasi cu o eficienta destul de buna, la fel ca in real life, sau chiar instrumentarea unor asezari catalogate ca fiind de “anti-joc” in alte jocuri de browser de profil, care pot insa sa dea rezultate aici in functie de raportul de valori din teren, cat si de ansamblul setarilor tactice pre-stabilite.

Nu stiu daca fac neaparat apologia jocului xperteleven, care este primul joc de browser pe care l-am jucat- si care a ramas preferatul meu- insa nu pot sa nu observ anumite caracteristici care il fac sa fie superior calitativ celorlalte, desi sunt unii care afirma ca setarile sale tactice sunt mai putine decat in cazul altor jocuri omoloage.

Xperteleven prezinta avantajul de a ii oferi antrenorului posibilitatea nu numai de a-si antrena formatia pe o durata nedeterminata, dar si de a fi responsabil in mod direct de bugetul acesteia, prin gradul lui de prezenta on line la momentele oportune, prin prezenta lui in presa, prin pariurile sportive pe care le poate face, prin transferurile pe care le efectueaza si, ca un corolar al ultimului aspect, prin calitatea academiei pe care o dezvolta. El are sansa de a-si construi in timp formatia, si nu doar de a o antrena pentru partide, resursele umane putand fiind improspatate nu numai prin transferuri, dar si prin promovarea tinerilor din pepiniera proprie. Cat despre setarile tactice ale jocului, se poate afirma ca xperteleven, tocmai pentru faptul ca nu poseda atat de multe caracteristici, unele, care se regasesc in alte jocuri, fiind oricum redundante si avand o incidenta destul de mica asupra rezultatului final, ne permite sa observam in modul cel mai clar calitatea managerului aflat la pupitru, spre deosebire de alte jocuri de profil. Posibilitatea de influentare a evolutiei in timp a prestatiilor jucatorilor, prin antrenamente si titularizari, cat si toate acele setari secundare care pot sa fie exploatate in stabilirea 11-lui de baza si in impartirea responsabilitatilor, constituie acele particularitati ale jocului care-l fac preferabil altora asemanatoare lui.

Nici aici nu exista o formula castigatoare, toate tactile fiind stabilite in functie de starea lotului si de caracteristicile adversarului, ca valoare, stil de joc, etc, dar si de specificul arbitrilor, setare inexistenta in cazul altor jocuri de profil.

O tactica ofensiva nu poate sa fie castigatoare in mod obligatoriu nici daca se joaca acasa in fata unui adversar cel mult egal ca valoare, iar jucatorii selectati in formatia de start permit etalarea abilitatii insumate celei mai mari, iar aceasta pentru ca randamentul acestora va depinde si de sistemul de joc si de caracteristicile adversarului.

Este un joc pe cat de simplu, pe atat de complicat, putand sa afirm ca putini dintre manageri, chiar si dintre aceia care antreneaza formatii bune, stapanesc cu adevarat specificitatile acestuia.

Evolutia istorica a conceptiilor asupra erosului si a lui agape

Conceptia patriarhala asupra erosului

 Este cunoscut faptul ca una dintre relatiile inter-disciplinare ale filosofiei iubirii o leaga pe aceasta de etica, mai exact, de etica aplicata, filosofia iubirii, in pofida faptului ca a fost dezbatuta explicit de putini filosofi, detine multiple zone de tangenta teoretica cu celelalte ramuri ale filosofiei, inclusiv cu unele situate la confluenta cu alte stiinte, asa cum este cazul eticii.

Astfel, una dintre abordarile eticii ale iubirii, avand inerente implicatii politice, este tema feminista a dragostei, gandita insa in forma ei erotica si institutionalizata social, ca instantiere a primatului sexului masculin fata de cel feminin.

Aceasta perspectiva patriarhala si heterosexuala asupra iubirii are o evidenta coloratura misogina, definind iubirea ca fiind una dintre formele de manifestare a “imputernicirii” pe care barbatul o are vis-à-vis de femeie de la natura. Aceasta semnifica ca iubirea este gandita in termeni ierarhici, ca fiind un drept natural, insa unul eminamente masculin, convertit in drept social printr-o traducere a realitatii primului in forma concreta a celui de-al doilea.

Acceptia clasica, care dateaza inca din antichitatea elina, a iubirii ca eros, devine secundara in aceasta grila categoriala, in timp ce sensul ei de philia este limitat la aspectul lui de colaborare (micro-) sociala dintre sexe, si aceasta facandu-se insa de pe pozitii inegale, fara a pastra nimic din esenta notiuni de philia, altminteri valabila si in cazul relatiilor de dragoste moderne, bazate pe egalitate.

Eros-ul iubirilor patriarhale subzista, insa doar intr-o maniera abrahamica, adica doar pentru placerea barbatului si, implicit, un discurs filosofic despre iubire, fie el unul idealist, ca cel platonician, fie el metafizic, asa cum se intampla in traditiile dharmice, devine astfel imposibil, locul acestuia fiind luat de sociologia conjugala si a raporturilor inter-sexuale.

Bineinteles, statuarea conform careia raporturile erotice si sociale dintre cele doua sexe sunt confirmari ale suprematiei barbatului asupra femeii este una profund eronata.

Trebuie mentionat faptul ca, desi una dintre abordarile egalitariste ale relatiilor inter-sexuale, anume cea metafizica, apartine traditiilor dharmice orientale, toate mentalitatiile traditionaliste ale umanitatii sunt patriarhale, intre ele existand doar diferente de grad, si nu unele de natura. Prin urmare, chiar si in cazul culturii sub-continentului indian exista o opozitie intre patriarhismul vedic reflectat in legile sociale, cum sunt si Legile lui Manu, si gandirea metafizica catalizata de aceleasi Vedas, care constituie insa rezultatele teoretice ale altui tip de gandire, egalitariste si non-discriminatorii.

Nu este lipsit de importanta nici faptul ca, desi gandirea filosofica si metafizica a avut tendinta sa se detaseze de rigiditatea gandirii traditionale, tezele filosofice misogine au cunoscut o larga extensiune in istoria gandirii, Aristotel, de exemplu, ierarhizand oamenii, si prin aceasta si sexele, in functie de puterea vointei lor, aceste interpretari personale fiind derivate si completand viziunile sexiste ale legilor sociale.

Conceptia patriarhala asupra erosului interzis, homosexualitatea

Un alt subiect de etica aplicata generat de filosofia iubirii si cu aspecte politice la fel de pregnante este acela al dragostei dintre persoane de acelasi sex.

In conditiile in care teoriile patriarhale sustin ca iubirea este confinata prin definitie la rolul sau reproductiv se pune intrebarea: “poate exista dragoste (romantica) intre indivizi apartinand aceluiasi gen biologic?” Raspunsul este foarte simplu. In primul rand, atributul de “romantic”, care este acordat intr-un mod tacit amorului heterosexual prin insasi forma lexicala a interogatiei, nu are cum sa reziste ca proprietate a acestui tip de amor cat timp relatiile conjugale sunt concepute patriarhal, ca fiind instantieri ale raporturilor naturale inegale dintre sexe. Logic este ca oriunde poate exista iubire aceasta sa poata capata si valente romantice, insa reformularea intrebarii de mai sus nu ne furnizeaza automat si raspunsul corespunzator ei.

Argumentele traditionaliste, care fac apel la natura reproductiva biologic a iubirii, pot sa fie contracarate prin invocarea intaietatii sentimentului iubirii fata de forma materiala a relatiei in care acesta a fost dezvoltat. Necesitatea existentei unor sentimente pure impartasite de catre actantii iubirii este aceea care o valideaza, aratandu-i independenta fata de tiparele sociale, acesta fiind testul pe care, din cate se pare, iubirea traditionala sau cutumiara insasi nu este in masura sa-l treaca datorita formei defectuoase, ostile iubirii adevarate, in care este conceputa si perpetuata.

Prin urmare, cata vreme iubirea pura este relationata cu ideea de autonomie fata de cadrul material in care a fost produsa, chiar si caracteristica non-reproductiva biologic a dragostei homosexuale este de natura sa-i confere acesteia o dimensiune elevata, insa nu, neaparat, mai elevata. Insa, pentru ca sa nu fiu inteles gresit, aceasta nu inseamna ca toate relatiile amoroase dintre persoanele de acelasi sex pot sa fie considerate superioare omoloagelor lor heterosexuale, ci doar ne va evidentia prezenta unor sentimente si stari psiho-emotionale pozitive in cazul acestui gen de relatii, ele fiind, de altfel, numitorul comun al ambelor forme de manifestare ale erosului uman. Aceasta inseamna ca sentimentele reale ar trebui sa fie principalele criterii pentru recunoasterea iubirii, si nu acceptanta ei sociala, cu atat mai mult cu cat reformele socio-politice cele mai importante au avut loc de abia in ultimele decenii.

Redefinirea istorica a lui agape, ca modalitate naturala de ajustare a conceptiilor umane

In incercarea mea de a releva falsitatea definitiilor traditionaliste ale iubirii, care considera ca doar erosul heterosexual este permis si, pe de alta parte, ca relatiile sexuale si erotice dintre sexe exista intru placerea barbatului, voi aborda problema iubirii religioase, agape, punand-o in relatie cu cadrul normativ traditionalist.

Astfel, desi agape este chiar impusa ca practica sociala in toate societatile traditionaliste, fie ele abrahamice, fie ele dharmice, monoteiste sau politeiste, se poate constata, ca realitate istorica recurenta, starea conflictuala existenta intre natiunile care poseda valori religioase si credinte diferite, in multe dintre situatii razboaiele incepand chiar din cauza valorilor semantice disjuncte date obiectelor iubirilor lor religioase.

Prin analizarea acestor divergente culturale cu consecinte politice grave s-a putut observa faptul ca doctrinele religioase si demografiile pantheoanelor popoarelor lumii s-au modificat ca urmare a acestor conflicte militare. Mai exact, s-au sesizat doua fenomene socio-religioase majore: 1) adaptarea religiilor popoarelor cucerite canoanelor si specificului doctrinar ale cuceritorilor si, respectiv, 2) incorporarea pantheoanelor si a sistemului de credinte religioase ale popoarelor cucerite in valorile religioase ale natiunilor cuceritoare. Deci, avem de-a face cu doua fenomene co-prezente in istoria conflictelor religioase sau cu implicatii religioase, distrugerea culturii spirituale a cuceritilor si, respectiv, asimilarea acesteia de catre natiunea invingatoare. Ultima alternativa a operat, de regula, atunci cand poporul cucerit detinea o cultura mai veche si mai puternica.

Posibilitatea de redefinire istorica a erosului homosexual, tot ca efect al dinamicii istorice

In concluzie, asa cum conceptiile in privinta erosului si a institutionalizarii lui sociale difera de la o cultura la alta, un fenomen identic se poate observa si in cazul lui agape.

Deci, prin analogie cu reconfigurarile religioase constatate diacronic, daca noi, in prezent, am renunta la valorile traditionale atunci cand definim iubirea ca eros in ipostaza ei sociala inlocuindu-le cu conceptii egalitariste, atunci am reusi finalmente sa producem o teorie a iubirii care sa beneficieze de consensul general si intrebarile de tipul celor de mai sus ar disparea.

Sensul crestin al lui agape

Ar mai trebui adaugat faptul ca ulterior perioadei clasice grecesti, odata cu aparitia doctrinei iudeo-crestine, conceptul de agape, care era restrans la inceput la relatia dintre oameni si zei, avea sa fie aplicat si in domeniul relatiilor inter-umane, asimiland astfel conceptul de philia.

Fireste, daca as face o analiza detaliata a conceptului de philia, care in antichitatea elina parea sa fie destul de univoc, s-ar putea evidentia aspecte aditionale ale acestuia, care ar fi insa de natura sa limiteze extensiunea semantica a philiei, si nu sa o sporeasca. Astfel, la Aristotel, unul dintre teoreticienii moralei si, inerent, ai iubirii, cei mai importanti, philia, desi are si o esentiala nuanta reflexiva, este definita in cadrul relatiilor inter-personale intr-o maniera selectiva pe criterii de virtute morala si intelectuala. Prin urmare, conditia de existenta a philiei este iubirea de sine insusi sau insasi a fiecarui cetatean deoarece aceasta constituie baza emotionala a procesului de perfectionare a individului, al carui aspect etic si social il reprezinta iubirea de tipul philiei fata de concetatenii sai demni de iubire, deci virtuosi. Doar un om care se stimeaza pe sine suficient de mult va fi interesat sa aiba un comportament social virtuos, extrapolandu-si dragostea de sine la nivel inter-uman, fata de congenerii sai care vor fi in masura sa-i intretina comportamentul virtuos.

Perioada post-clasica avea sa aduca insa aceasta modificare semantica a conceptelor care designasera pana atunci iubirea, religia crestina si mozaismul redefinind-o in conformitate cu catehezele proprii. Astfel, in registrul categorial iudeo-crestin, notiunea de agape este imbogatita cu sensurile lui philia, producand un concept unic, eminamente specific acestor religii monoteiste. Litera Bibliei a determinat aceasta modificare conceptuala, intentia teoretica a iudeo-crestinismului fiind aceea de a creea un concept unificator al iubirii.